Buncărul secret, construit la 20 de metri sub Casa Presei, proiectat să reziste unei bombe de 5 tone
Casa Presei Libere, fosta Casa Scânteii, a fost gândită ca templul propagandei comuniste, o demonstrație de forță arhitecturală. Cu peste 100 de metri înălțime, clădirea domina Capitala și devenise simbolul unui regim convins de propria eternitate. Timp de 50 de ani a fost cea mai înaltă clădire din București. La suprafață, mii de muncitori tipăreau mesajele oficiale ale partidului. Sub pământ însă, comuniștii construiseră un mecanism de supraviețuire în caz de război sau lovitură de stat.
America avea să afle de existența ei. Documente secrete ale CIA, declasificate după 1963, explică în detaliu cum era organizat acest buncăr. Multe camere și coridoare subterane nu erau cunoscute nici de angajații clădirii.
Misterele de la 20 de metri adâncime
În anii ’50, Casa Scânteii era cea mai înaltă clădire din București. Avea peste 100 de metri înălțime și domina orașul. Zeci de mii de oameni au lucrat la construcția ei.
Regimul comunist organiza vizite pentru elevi și muncitori, ca să arate forța și modernizarea țării. Oamenii vedeau tipografiile și sălile mari ale clădirii. Dar multe încăperi rămâneau ascunse. Nu existau explicații și nici întrebări nu erau permise.
O parte a complexului rămânea în afara oricărui tur: un sistem subteran uriaș, secret, protejat de accesul public.
Câteva documente declasificate ale CIA descriu exact acest mister. Americanii au aflat nu doar că erau două subsoluri, unul peste celălalt, ci și că aveau rol strategic: un adăpost anti-bombardament imens, care găzduia o tipografie de urgență, pentru a garanta continuarea publicării ziarelor comuniste în cazul în care regimul ar fi fost răsturnat.
„Locul ales pentru acest scop a fost subsolul aripii D a clădirii Scînteia. Există, de fapt, două subsoluri, unul deasupra celuilalt (I și II). Locul este extrem de potrivit, deoarece subsolul II se află la aproximativ 20 de metri sub nivelul solului, iar grinzile care susțin cele două subsoluri sunt blindate cu plăci de oțel la exterior și încorporate în cadrul de stâlpi din beton armat care preiau sarcina întregii clădiri”, nota CIA în 1963, scrie Historia.
Amenajarea era complet secretă. Doar personalul de încredere avea acces, iar o parte dintre angajații clădirii habar nu aveau că lucrau deasupra unui adăpost anti-bombardament menit să asigure continuitatea presei partidului în situații critice.
Buncăr anti-bombă, tipografie de urgență și „biciclete pentru ventilație”
Accesul la nivelurile secrete se făcea prin două lifturi ale aripii D: Existu și scări, dar accesul la acestea era strict interzis.
Culoarele duceau spre două tuneluri de evacuare, fiecare cu ramificații camuflate în exterior.
CIA remarca nivelul de protecție:
„Toate ușile care duc în adăpost sunt blindate și pot rezista armelor antitanc convenționale (au fost efectuate teste practice înainte de instalarea ușilor). Cel mai vulnerabil punct al adăpostului este tunelul de urgență care duce din aripa D spre partea din față a clădirii; chiar și această ieșire, însă, este calculată să reziste la o lovitură directă a unei bombe de cinci tone”.
Buncărul includea generator, dușuri, dormitoare, toalete, birouri și o sală pentru cei care conduceau apărarea civilă a clădirii.
„Curentul electric al adăpostului este furnizat de stația de transformare ‘T-3’ a clădirii, dar prin apăsarea unui buton se poate trece la curentul furnizat de propriul generator al adăpostului. Apa este furnizată dintr-un puț adânc de 210 metri, echipat cu un motor de 40 kW, care asigură 60 metri cubi pe oră. Apele uzate din adăpost sunt evacuate în sistemul municipal, în care sunt împinse cu ajutorul unei pompe speciale”.
În caz de pană majoră, exista chiar și un sistem… pedalabil.
„Aceasta este compusă dintr-un număr de biciclete conectate la un ax unic fixat într-un loc, astfel încât, prin pedalare, se poate genera suficient curent pentru funcționarea sistemului de ventilație”, se arăta în raportul CIA.
