Mihai Gîtlan, primul erou ucis în Revoluția din București
21 decembrie 1989 nu a fost doar ultima zi la putere a lui Nicolae Ceaușescu. Și nici doar ultima zi a regimului comunist. Ci și ziua în care au murit întâii eroi-martiri ai Capitalei. Iar primul dintre ei a fost Mihai Lucrețiu Gîtlan, un tânăr de 19 ani, în masacrul de la Sala Dalles, de lângă Intercontinental. Visase să ajungă preot, dar se îndrăgostise de muzica rock. Și-ar fi dorit să fugă din țară, dar a fost primul care a strigat „Vom muri și vom fi liberi!”. După 30 de ani, el și-a câștigat un alt tip de libertate – cea a eternității - iar nouă ne-a lăsat „libertatea” de a uita jertfa lui și a celor ca el.
Casa familiei Gîtlan, dintr-o margine a cartierului Dămăroaia, te „transportă” în alte vremuri, parcă. E încă „la gri”, dar e ridicată, cărămidă cu cărămidă, de tatăl lui Mihai, artistul plastic Ion Gîtlan. Și despre el s-ar putea scrie o carte, un rebel înainte de 1989 și participant activ la Revoluție, dar în sediul Comitetului Central, după fuga lui Ceaușescu. El i-a arestat pe Constantin Dăscălescu, ultimul prim-ministru ceaușist, Iulia Vlad, șeful Securității și Ilie Verdeț, alt fost prim-ministru comunist, ce a încercat, preț de câteva zeci de minute, în 22 decembrie, să încropească un guvern nou. Are 74 de ani, iar amintirile, detaliile, după 30 de ani, s-au mai estompat. „Era un băiat bun, Mihai, cu suflet mare. Primul meu născut dintre cei șase copii”, spune Gîtlan senior privindu-i fotografia aflată ca într-un mic altar deasupra a ceva ce seamană cu o vatră țărănească pentru pâine. Da, sigur, a fost o vreme când Mihai a tatonat cu gândul preoției, însă doar o vreme. După cum era pasionat de dans – breakdance, la modă pe atunci - și de artele marțiale.
„Îl atrăgea vestimentația preoților de la Patriarhie, unde se ducea des. S-a și împrietenit cu un preot de la o biserică din Rahova, fost deținut politic și i-a intrat în cap să fie și el preot. Apoi, însă, a descoperit muzica rock. În 1989, dacă îmi mai amintesc corect, a dat probe și la Iris. Dar el oricum cânta cu alte două trupe, Interval și Conex, cine le mai ține minte.” Gîtlan-tatăl i-a transmis, însă, fie și fără să vrea, spiritul de dreptate, dar și de rebeliune. El însuși a intrat în PCR în 1968, când Ceaușescu i-a încântat pe mulți cu atitudinea față de invazia Cehoslovaciei de către trupele sovietice, dar a cerut să iasă din partid 11 ani mai târziu. Indiferent de consecințe. Poate de aceea, cu vreun an înainte de Revoluție, Mihai vroia să fugă din țară. „I-am zis că îl ajut, numai să n-o ia pe la iugoslavi, că îl împușcă ăia. Aveam un cunoscut la fabrica de ulei „Ardealul Carei” - eu lucrând pe atunci în Centrala Uleiului – un fost căpitan de grăniceri, care mi-a promis că îl trece granița în siguranță. Dar rockul a fost mai puternic. Avea zona lui de libertate specială – ca și ceilalți artiști rock – când intra în muzica aceea. Și o voce foarte bună, din câte mă pricep eu”.
Lovit de un camion, a fost împușcat în cap
În decembrie 89, trei zile n-a știut de Mihai. De fapt, îl știa plecat la bunica de la Roșiorii de Vede, căreia îi mai ducea, de Sărbători, ceva alimente procurate de familie. „Eu eram în CC, în noaptea de 23 spre 24 decembrie, în fostul Cabinet 1, cu arma pe umăr, când am aflat că fiul meu ar fi rănit și e într-un spital. Până la urmă, s-a dovedit că era mort și la morgă, zăcând dezbrăcat pe cimentul ăla rece. Dar am aflat pe urmă, de la martori, cam ce s-a întâmplat”. Oricum, Mihai știa ce e la Timișoara, de la prietenii de acolo, mai ales că și concertase în orașul de pe Bega cu puțină vreme înainte. După mitingul ce i-a „explodat în față” lui Ceaușescu, în 21 decembrie, Mihai a ajuns cu un grup de amici în zona Sălii Dalles. Nu știa că avea să devină prima victimă a Revoluției din București. Prima dintre cei 49 de morți din acea zi de 21 decembrie, dintre care 13, acolo, la Dalles. Erau cordoane de milițieni, de scutieri, apăruseră tancurile armatei, lumea, tot mai multă, țipa și se agita pe margine, iar cei mai curajoși chiar pe mijlocul bulevardului Bălcescu, în ciuda vehiculelor militare ce goneau pe lângă manifestanți la limita intrării în mulțime. „Era deja spre înserare, când a apărut acel camion militar cu prelată, plin cu militari. Dar unii mai speciali, după cum a declarat Teona la Parchet, mai târziu, fata care era lângă Mihai atunci. O fană de-a lui, o amică, că avea destule fane, rocker fiind. Ăia din camionul aveau cu toții mustață și păreau evident mai în vârstă decât soldații obișnuiți înrolați la termen. Iar mașina aia, nu se știe de ce – unii au spus că șoferul ar fi fost lovit de o piatră, alții spun altceva – s-a îndreptat în viteză chiar spre zona unde erau Mihai și fata asta. Nu știu dacă a fost la întâmplare sau din cauză că, la un moment dat, Mihai a început să strige „Vom muri și vom fi liberi!”, Da, el a scandat prima oară treaba asta, acolo, în 21. El și-a dat seama că va intra în ei, a împins-o pe Teona, salvându-i practic viața, după cum tot ea a declarat la Parchet, dar Mihai a fost lovit de aripa mașinii și aruncat spre mijlocul bulevardului. Avea 19 ani, un trup puternic, era și sportiv, așa că n-a fost decât rănit, dar nu foarte grav.
În schimb, din camionul ăla s-a auzit o rafală de mitralieră. Două gloanțe l-au lovit în corp. Dar el încă rezista și încerca să se târască spre trotuar. Apoi, din ce mi s-a povestit de către martori aflați la câțiva metri de el, a apărut un civil care pur și simplu i-a tras un glonte în cap de la mică distanța. Iar ăla a fost sfârșitul copilului meu”. Gîtlan senior e un tip tare, greu îi vei vedea o lacrimă. Dar lacrimile îi curg lăuntric, transformându-se în revoltă față de tot ce a urmat și tot ce a devenit „memoria” eroilor-martiri. „Abia pe 27 decembrie l-am putut îngropa, acolo, în Cimitirul Eroilor Revoluției. Pe unele cruci scria ”erou necunoscut”. De fapt, victime și călăi – ultimii omorâți din cine știe ce întâmplare – zac împreună acolo. După ceva ani, „necunoscuții” au căpătat un nume. De regulă, foști securiști, milițieni sau din armată”, își „plânge” Ion Gîtlan copilul, în felul propriu.
Cadavrele celor uciși în 21 decembrie urmau să fie incinerate
Din 2011 s-a luptat, prin „Fundația Umanitară Erou-Martir Mihai Gîtlan”, să monteze un monument făcut de artistul Gîtlan și din banii familiei, în micul scuar din apropiere de Dalles. Acum doi ani am pus o machetă a monumentului, făcută din plastic gros cu o placă din alamă, dar din prima noapte a dispărut. Și Primăria Generală și cea a sectorului 1 au ridicat din umeri, Ce treabă au ei, poliția locală, cu paza monumentelor? Deși avea toate avizele necesare pentru a avea statut de monument, ca atare. Ciudat, pe certificatul de deces al lui Mihai a trecută data de 22 decembrie 1989. De ce? „Simplu. Mai întîi, celor uciși în 21 decembrie le-au dus trupurile la Jilava. Urmau să fie arși, ca cei din Timișoara. Abia a doua zi, când s-a schimbat situația, le-au adus cadavrele la Morgă și le-au întocmit actul de deces. Dar cu data de 22, firește”, explică Gîtlan senior privindu-mă drept în ochi. „Și da, Mihai avea o mică biblie la piept când a murit. Doar că a fost împușcat în cap. Și nici asta nu apare în raportul de autopsie”, mai spune bărbatul despre a cărui proprie viață s-ar putea scrie o carte. Au trecut 30 de ani de atunci. Din Mihai au rămas câteva poze, câteva amintiri și un mormânt de „erou-martir”. Altfel, nimeni n-ar mai ști cine a fost și de ce a murit. Noi ne-am câștigat, prin ei, dreptul la libertate. Inclusiv libertatea de a ignora și a uita.
