Eugene Buică, regizorul român care a trăit peste 30 de ani în America, face furori în România! I-a școlit pe DiCaprio și Tobey Maguire: „Când pleci, și vii înapoi după 40 de ani ai un avantaj”
Are peste 50 de producții cinematografice la activ, o experiență de peste 30 de ani ca regizor și profesor de actorie în America, i-a avut ca studenți pe Leonardo DiCaprio, Tobey Maguire, dar a punctat și colaborări cu George Clooney, Matthew Perry și multe alte nume cunoscute de la Hollywood.
El este regizorul Eugene Buică, cunoscut de mulți în America. A venit din nou în țară de câțiva ani ca să facă performanță și să-și aducă aportul în cinematografia românească. Se bucură că a avut ocazia să lucreze acum pentru comedia “Vecina” a lui Mircea Bravo, unde a adus din experiența lui ca regizor, dar a învățat și multe pe parcurs.
Eugene Buică are o gândire smart și americană cu care ar putea să revoluționeze cinematografia românească iar Click! a stat de vorbă, în exclusivitate, cu el. Așa am aflat ce plănuiește și ce target și-a propus Eugene Buică de când a revenit în România, s-a mutat la Corbeanca și a făcut mai multe investiții interesante în țara lui natală.
“Nu aveam cum să fac asta în America. Era nevoie de energia României”
Cum ai ajuns să lucrezi ca regizor pentru filmul lui Mircea Bravo, "Vecina"?
După 20 de ani ca director artistic al conservatorului meu de actorie din Los Angeles (The Acting Corps), am venit în România în 2019 să termin un documentar despre familia mea. Eram epuizat. Ca să mă odihnesc, am intrat în cel mai dureros proiect posibil – să montez 23 de ani de filmat familia mea, mai mult sau mai puțin disfuncțională. Nu aveam cum să fac asta în America. Era nevoie de energia României.
Practic, cum v-ați cunoscut?
L-am cunoscut pe Mircea Bravo și pe Cristi Ilișuan prin Ileana Cecanu, distribuitoarea filmelor lor. Suntem oameni complet diferiți – Mircea e geniu ca improvizator și vocea Ardeleanului, Cristi e fenomenal ca și creator și regizor la tot ce-au făcut împreună, eu veneam din teatru american și documentar, cu o obsesie de-o viață pentru arta actoriei. Pe hârtie n-avea cum să meargă. În realitate, ne-am înțeles imediat. Toți trei credem același lucru: publicul trebuie respectat, nu privit de sus pentru că preferă să râdă în loc să plângă artistic două ore.
La "Vecina" am început să contribui la scenariu prin ianuarie 2025. Am rămas până la capăt. Casting, regie, scris pe platou, montat, trailer. Am învățat cum să funcționez într-un sistem românesc. Și mi-am dat seama că diferențele culturale nu mă împiedică. Chiar ajută.
Ce satisfacție ai avut să vezi filmul “Vecina” în topul celor românești?
Toți spunem că nu ne pasă de clasamente. Ne pasă. Pe cine iubește mami și tati cel mai mult – cum să nu ne pese. În același timp, am învățat în showbusiness să nu cred prea mult nici lucrurile bune, nici pe alea rele. E planet showbusiness, after all (n.r.: înainte de toate).
Ce contează? Râsul live. Sute de oameni râzând în același moment. Asta nu se poate falsifica. La dramă, actorul plânge, publicul stă nemișcat – Le place? Dorm? Le-a murit câinele dimineață? Nu știi niciodată.
La comedie știi imediat. Ori râd, ori nu. Nu există râs din politețe de la 400 de oameni simultan. E brutal. E cinstit. După 30 de ani în comedie, asta apreciez – claritatea verdictului.
“Sunt obsedat cu excelență”
Ce ai adus nou în cinematografia din România?
O obsesie specifică mie. Nu talent – obsesie. Talentul e ce ai. Obsesia e ce faci cu el când talentul nu mai ajunge.
Am educație la Ivy League, am studiat cu Sanford Meisner, am condus un conservator de actorie 20 de ani. Am regizat, am scris, am predat. Pe parcurs am internalizat niște principii de comedie pe care nu le mai pot ignora. Încerc uneori. Nu merge. Sunt obsedat cu excelența. Poate fiindcă numai așa cred că merit ceva în viața asta. Nu recomand abordarea.
Concret, pe platou: scene curate, conflict clar, obstacole clare. “Invent nothing, deny nothing”, cum spune Mamet. Mai puțină "actorie," mai multă viață. Și timing – o fracțiune de secundă prea devreme, replica moare. O fracțiune prea târziu, moare. Replica vrea să moară. Treaba regizorului e s-o țină în viață. Să invite actorii să se joace cum se jucau la 5 ani.
“Actorii români au o puritate pe care mulți americani au pierdut-o”
Cât de pregătită ai găsit România?
Talent extraordinar. Infrastructură în devenire.
Actorii români au o puritate pe care mulți americani au pierdut-o. N-au fost stricați de ani de învățat tot felul de tehnici de actorie. Majoritatea joacă instinctiv. E bine când sunt deschiși. Mai puțin bine când s-au blocat într-o singură modalitate și acum modalitatea aia e toată personalitatea lor creativă.
Sistemul de producție e tânăr. Mai puțină birocrație, mai multă flexibilitate, costă mai puțin. Nu trebuie să vinzi un rinichi. Poate doar o parte din ficat. Dar dacă ești Bravo Films, merită.
Cât de greu a fost să te adaptezi la noi în țară după experiența ta ca profesionist în actorie în America?
Adaptarea a fost culturală, nu profesională. Meseria e aceeași. Scenariul tot scenariu e. Actorul care vrea să-și cânte replicile e tot actor care vrea să-și cânte replicile.
Ritmul e diferit. Am învățat răbdare. Că oamenii nu sunt întotdeauna motivați de bani – concept străin în L.A., unde până și salutul de dimineață are preț. Românul e mândru de sinceritatea lui când se poartă urât. Și ți-o spune.
Am descoperit ceva specific românesc: curajul nelimitat de a face ceva nou. Nu spunem "nu pot, nu știu, stai să învăț." Spunem "nu-i problemă, învăț în două zile de la altul și o fac MAI BINE ca el."
Uneori funcționează. Depinde cât de atent te uiți la rezultat.
“Frumusețea e pentru dramă. Comedia e pentru cei dispuși să cadă în public”
Cu ce actori vrei să mai lucrezi de acum încolo?
Am o listă. N-o fac publică. Spui numele cuiva, alți zece se supără. Diplomația e artă de a nu răspunde la întrebări directe.
Mă interesează actorii care au curajul să fie urâți pe ecran. Să renunțe la vanitate. Comedia cere sacrificiu – să arăți prost, să fii ridicol, să fii vulnerabil. Frumusețea e pentru dramă. Comedia e pentru cei dispuși să cadă în public.
Te stabilești definitiv în România?
"Definitiv" – cuvânt pe care-l evit. De fiecare dată când îl spui, universul începe să râdă.
Deocamdată sunt aici. Stau la Corbeanca, predau la Cluj. Lucrez la proiecte. Am trei câini români, cu buletin – mănâncă mici, latră în română, probabil votează.
Și am rădăcini în America. Sunt nomad cu bază în România. Poți fi acasă oriunde dacă ai suficient de lucru încât să nu te gândești unde ești. Sau cine ar trebui să fii.
Cum a fost primit documentarul "Mrs. Buică"? Ce mai urmează?
Proiectul vieții mele. Literal. 23 de ani de filmat. Părinții mei au îmbătrânit, au murit, am îmbătrânit și eu. Povestea a rămas.
La început – ignorat complet. Industria nu știa ce să facă cu el. Dar Andrei Gorzo și Victor Morozov au scris despre el. I-au dat viață. Fără ei, murea în anonimat. Ceea ce ar fi fost ironic.
Au venit nominalizările la Gopo, conversațiile. Oamenii au vrut să vorbească despre familie, dependență, despre ce ne-a lăsat comunismul în oase. Filmul a făcut ce trebuia.
Urmează: noul proiect cu Mircea Bravo și Cristi. Și ceva care combină documentar cu ficțiune – despre moștenire și limitele artei ca formă de salvare.
Cum te-a ajutat America? Cum ți-a schimbat percepția despre România?
America m-a format de mic copil și m-a învățat o etică de muncă care m-ajută și în ziua de azi. Și acolo am învățat meserie, am predat, am înțeles ce înseamnă industria când e atât de mare încât nu te mai vede nimeni.
Distanța mi-a dat perspectivă. Când pleci, și vii înapoi după 40 de ani ai un avantaj. Vezi mai clar banalul și sublimul. Absurdul care pentru localnici a devenit tapetul de pe pereți – nu te mai uiți la el, e doar acolo.
Dacă sunt bun la comedie în România – rămâne de văzut – ăsta e motivul. Văd lucrurile mai proaspăt. Plecarea mi-a dat perspectivă. Întoarcerea mi-a dat material. Materialul e infinit. Trebuie doar să fii atent.
“Toată lumea vrea ciorbă”
Ce îți place cel mai mult la România?
Absurdul cotidian. Realitatea depășește ficțiunea de mai multe ori pe zi. Pentru un regizor de comedie e aur curat. Nu inventezi nimic. Privești. Notezi. Gata.
Plus ciorba. Toată lumea vrea ciorbă. Tot timpul. Indiferent de anotimp, de oră, de context. Și faptul că oamenii vorbesc unii cu alții. Și peste alții. Simultan. Nimeni nu așteaptă să termine celălalt. E haos. E viu.
Cel mai bun film românesc în viziunea ta care este?
Întrebare periculoasă. Orice răspuns supără pe cineva. Așa că o să supăr pe toată lumea.
"Filantropica" lui Nae Caranfil. E comedie care nu se scuză că e comedie. Nu cere permisiune. Nu face cu ochiul să-ți spună că e deșteaptă – și este deșteaptă. Pur și simplu e. Și tratează publicul ca pe adulți – lucru rar în orice cinematografie, dar mai ales în comedie.
Cu ce actori ai lucrat în America?
Printre studenți: DiCaprio, Tobey Maguire, colaborări cu Clooney și Matthew Perry, și mulți alții. Nu vreau să mă laud. Dar vorbim de peste 30 de ani de lucrat în teatru, film, TV – peste 50 de producții. Listele nu contează.
Contează momentul când un actor înțelege ceva ce nu înțelegea înainte. Și se întâmplă pe scenă sau în fața camerei pentru prima oară. Asta nu apare pe nicio listă. Și merită toată bătaia de cap.
“Vreau filme care rămân. Vreau să predau. Și să inspir”
Ce îți mai dorești profesional vorbind? Care e targetul tău?
Targetul e frica mea. Că întotdeauna. Să fac chestia de care mi-e frică.
Proiecte care mă țin treaz noaptea. Care mă obligă să găsesc alt nivel de autenticitate. Unul din proiectele curente – despre eșecul artei de a salva pe cineva – a venit din o perioadă foarte dificilă a vieții mele. Dar în fiecare zi, la șase dimineața, am scris. Pentru că n-aveam încotro. Compulsia creativă nu e vocație – e boală mintală. Dar e singura boală care la final poate lăsa ceva în urmă.
Vreau filme care rămân. Vreau să predau. Și să inspir.
Succesul pentru mine ar fi să mor cu regrete că am greșit prea mult, nu cu regrete că n-am încercat.
