Amănunte neștiute din viața unui compozitor celebru: a lucrat în mină, cu teroarea exploziei
Ajuns la 80 de ani, compozitorul Jolt Kerestely (autorul melodiei „Copacul”, interpretată de Aurelian Andreescu) face dezvăluiri dureroase în cartea „O viață pentru cântec”, scrisă de Oana Georgescu!
Compozitorul Jolt Kerestely a povestit în volumul biografic amănunte neștiute pe care le-a trăit în perioada comunistă, evenimente care l-au marcat profund. „Când lucram în mină, agățam plasele cu mâncare pe grindă, ca să nu o mănânce șobolanii. Exista mereu pericolul să explodeze”, povestește muzicianul în carte. Volumul este însoțit de două CD-uri care conțin peste 40 de șlagăre compuse de Jolt Kerestely în cei 55 de ani de carieră și interpretate nume sonore din muzica ușoară autohtonă.
Volumul, care a fost lansat la sfârșitul lunii noiembrie la Târgul de carte Gaudeamus, poartă semnătura Oanei Georgescu. „Jolt Kerestely s-a născut în comuna Şiclod din judeţul Harghita, pe lângă Sângeorgiu de Pădure, locul unde tatăl său, preot fiind, a primit repartiţie după absolvirea Facultăţii de Teologie”, scrie aceasta la începutul operei.
Copilăria, fără curent electric
La scurt timp de la nașterea compozitorului, familia Kerestely s-a mutat în judeţul Mureş, la Cuieşd, o comună uitată de lume, la 12 km de Târgu Mureş. „Era o zonă superbă, cu păduri, cu dealuri şi cu livezi nesfârşite... Drumul era însă atât de prost şi de şerpuitor, încât până la Târgu Mureş făceam două ore cu trăsura. Nu exista curent electric, iar noroiul era aşa de mare, încât trecea de genunchi. Oamenii umblau cu picioroange, care aveau o talpă ce fixa piciorul cu nişte curele care se legau până sub genunchi. Chiar şi bătrânele de 70-80 de ani mergeau pe picioroange! Aşa, ca la circ... Mi-aduc aminte când veneau oamenii duminca la biserică, iar eu priveam după gardul care despărţea curtea bisericii de parohie. Fiecare îşi dădea jos piciorangele şi le sprijinea de gard, în ordine. Nu le încurcau, căci erau sculptate, unele aveau modele, ba chiar erau vopsite în diverse culori. Vara era pe uliţe un strat de praf şi nisip des şi gros de vreo 5 cm, iar dacă se ridica, satul rămânea cufundat într-o ceaţă de praf ore-ntregi”, povestește muzicianul, în cartea „O viață pentru cântec”.
„Tata mi-a spus că le era tot mai greu să mă ţină în şcoală”
Compozitorul a moștenit talentul muzical din familie. „Îmi plăcea muzica, moştenisem talentul din familie, învăţasem să cânt la pian cu soţia profesorului de muzică. Vroiam să fac muzică, dar tata mi-a spus că le era tot mai greu să mă ţină în şcoală. Stăteam la internat. Părinţii erau obligaţi să aducă anumite cantităţi sau aşa-zise cote de alimente – făină, cartofi, varză, fasole, fructe, ceapă, morcovi ş.a. La un moment dat mi-a spus că trebuie să mă înscriu la o şcoală tehnică, să fac o meserie şi să încep să câştig bani. Ei nu mă mai puteau întreţine!”, spune compozitorul. Așa se face că Jolt Kerestely a ajuns la Şcoala Medie Metalurgică Tehnică din Târgu Mureş. A reuşit să se înscrie şi să urmeze în paralel şi cursurile Şcolii de Muzică din oraş, la clasa pian şi fagot (instrument muzical de suflat din lemn, cu registru grav, având forma unui tub lung prevăzut cu un tub suplimentar, îndoit la capăt - prin care se suflă –, și cu un sistem de clape, n.r.). Unchiul său, fratele mamei, se căsătorise cu fiica prim-fagotistului Filarmonicii din oraş...
„Încă de mic am învăţat că tot ceea ce fac să fie cu maximă seriozitate. Nici atunci şi nici acum nu am întârziat vreodată undeva. Învăţasem să fiu punctual şi-mi aduc aminte că Şcoala de Muzică era lângă turnul cu ceas. Deşi ajungeam mai devreme, în clipa când bătea de ora 9 deschideam uşa clasei!”, povestește Jolt Kerestely. La data de 10 aprilie 1954 a fost luat în armată, însă, din cauza „originii nesănătoase”, a fost repartizat la Detaşamentul de Muncă Minieră din Petroşani (DRDM 7). „Eram distrus. Nu am să uit niciodată acea perioadă. Aveam 19 ani. Era a doua zi de Paşti şi am coborât în mină, la 800 m adâncime, cu un aşa-zis lift. Nici nu vreau să îmi aduc aminte. Erau galerii unde mergeam pe vine, aplecaţi sau târându-ne pe burtă. Nici vorbă de vagonete! Căram cărămidă ca să facem un zid despărţitor ermetic, de protecţie, faţă de zona unde puteau avea loc acumulări de gaze. Pericolul de explozie era permanent. Fiecare venea cu pachetul cu mâncare şi îl agăţa de o grindă, sus, ca să nu îl mânânce şobolanii”, își aduce aminte, cu tristețe, maestrul Jolt Kerestely.
„Am început să plâng în hohote”
Perioada aceea a lăsat urme adânci în sufletul muzicianului nostru, care nu-și poate șterge din memorie o întâmplare mai puțin obișnuită. „Într-o zi, una din primele mele zile în mină, văd cum plasa mea se mişca aşa, în aer... Era plină de şobolani de mină. Nu ştiu cum ajunseseră şi acolo! Nu mi-a mai trebuit nimic, mi-a pierit foamea, mi-au dat lacrimile, eram şocat... M-am întins pe jos şi, datorită lipsei de oxigen, m-a luat somnul. Am dormit cât timp au mâncat colegii mei, obişnuiţi cu aşa ceva. M-am trezit brusc şi am văzut unde unde mă aflu, am început să plâng în hohote...”, mărturisește compozitorul.
Jolt Kerestely a ajuns la Uzinele Miniere din Petroşani și a avut marele noroc că nici un strung nu era liber și l-au repartizat lângă un meşter iscusit, nea Vasile. „Vreau să spun că în trei săptămâni furasem şi învăţasem atâta meserie de la nea’ Vasile, încât devenisem cel mai bun elev al său. Meseria de strungar era la mare preţ”, spune artistul în cartea scrisă de Oana.
Merge cu bicicleta și la 80 de ani
La Petroşani Jolt Kerestely l-a cunoscut pe compozitorul Horia Moculescu, student pe atunci la Institutul de Mine, care, la rândul lui, avea să lucreze în mină. Cei doi cântau împreună la petreceri și la spectacole. Kerestely a fost o fire sportivă, încă din tinerețe. Se antrena pe stadion, iar antrenorii îl dădeau drept exemplu. „Mai târziu, când m-am mutat definitiv în Bucureşti, am început să alerg şi la curse. Îi duceam pe copii la tenis, la Clubul «Dinamo» şi mă cam plictiseam să tot stau şi să îi aştept să termine antrenamentele. Aşa că am început să alerg pe stadion. Dădeam ture... Apoi, în fiecare dimineaţă, la 06.30, eram pe stadion şi făceam zilnic câte 5 km, indiferent de cum era vremea, dacă ploua sau ningea. Antrenorii mă dădeau mereu exemplu atleţilor care se antrenau pe stadion. Tot un antrenor de la atletism mi-a spus că trebuie să încep să particip la concursuri naţionale şi internaţionale ale veteranilor. Aşa am ajuns să alerg în Anglia... Ţin minte că, pentru a participa la Cursa de 12 km de la Bolton am primit cu două zile înainte paşaportul. Am călătorit pe ruta Bucureşti-Londra-Manchester-Bolton două zile şi două nopţi cu trenurile pe care le-am schimbat de mai multe ori, apoi cu autobuzul... Am ajuns în ultima clipă la start şi, aşa obosit şi stresat cum eram, din 1.000 de concurenţi am ajuns al 112-lea”, povestește muzicianul.
Jolt Kerestely se deplasează dintotdeauna în București cu cel mai ușor mijloc de transport: bicicleta. „Este şi acum mijlocul meu de transport preferat. Nu am răbdare să stau la semafor, în maşină. Cu bicicleta ajung oriunde şi aşa îmi menţin condiţia fizică. Mi s-au furat vreo zece biciclete, iar acum avem în casă şase biciclete”, mai spune el.
