Interviu Ana Ularu (P)

image

Secretele actriței Ana Ularu

Eşti una din cele mai vizibile artiste din România. Cum se ajunge la acest nivel de notorietate?

Ana Ularu: Voi începe prin a te contrazice a propos de nivelul de notorietate, mulţumindu-ţi în acelaşi timp pentru compliment. O oarecare expunere în mass-media ca o directă consecinţă a unui proiect recent e foarte flatantă, dar informaţia constantă şi haotică şterge din amintirea publicului larg imaginea oricui, mai ales a cuiva care nu creează ceva de larg consum. Din punctul meu de vedere am exact gradul de vizibilitate şi publicul pe care mi-l doresc. Nu am vrut niciodată să devin o starletă, nu am nici o reţetă pentru a câștiga expunere, merg liniştită cu metroul. Mă bucură, evident, să fiu apreciată, şi m-ar bucura să ştiu că vreun interviu pe care l-am dat a trimis pe cineva la teatru sau la film. Asta mi se pare esenţial.

Eşti o artistă care locuieşte în Bucureşti şi călătoreşte foarte des în alte oraşe ale lumii. Ce crezi că are special Bucureştiul?

Ana Ularu: Mai mult decât orice, e oraşul în care m-am născut şi în care decid zilnic, într-un fel sau altul, să trăiesc. E terenul meu,  “my stomping ground” vorba aia, :) cu haosul, gălăgia,  frumuseţea lui veche şi urâţenia lui nouă, eclectic, elegant şi maiestuos pe alocuri şi pătat cu un balcanism aproape suprarealist de inestetic prin alte locuri. Aici îmi e familia, cea esenţială şi cea nou creată de prieteni. În Bucureşti îmi e viaţa şi câtă vreme o să spun numele oraşului în care trăiesc când sunt întrebată şi o să pot încă zâmbi, e ok.

Simbolurile acceptate ale valorilor româneşti sunt Nadia, Ilie, Enescu, Cioran, Maria Tănase, Dracula... Pe care l-ai alege pentru un proiect vizual dedicat Bucureştiului?

Ana Ularu: Aş alege mai degrabă ca simbol intelectualitatea interbelică, viată de atunci, ultima noastră redută şi sincronicitate cu lumea vestică. Dadaiştii fugiţi, Victor Brauner, Janco, împreună cu artişti contemporani, graffitti, desconstructivism şi tot aşa, legătură subterană dintre epoci - mi se pare că e momentul să fie dată o nouă faţetă mai cool şi underground Bucureştiului. Exact de la “Culmile disperării” la frumuseţea şi explozia de energie şi senzualitate a Mariei Tănase. Dar la un asemenea concept trebuie o viziune unitară şi revoluţionară, eu doar idealizez şi compilez chestii dragi mie, sunt subiectivă, vreau un Bucureşti interesant, punk.

Ce crezi că se schimbă în Bucureşti şi cum ţi se pare că devine el?

Ana Ularu: Parţial, văd că se schimbă infrastructura, se încearcă îmbunătăţiri - asta e bine. Dacă ar există şi nişte interdicţii de la planurile de urbanism ar fi bine - sunt câteva clădiri pe lângă Mallul Vitan la care am făcut alergie, e imposibil ca o capitală europeană să aibă asemenea pustule pe chip. Pe partea mai optimistă, îmi place să văd valurile de turişti, spaţiile mai deschise. Nu îmi dau seama în ce se transformă Bucureştiul neapărat, dar sper să se scuture treptat de amintirea cenuşie şi să devină un frate mai sentimental al Berlinului.

Bucureştiul se goleşte în weekenduri şi vara. Ce ar trebui să dispară din Bucureşti că să fie mai prietenos? Dar să apară?

Ana Ularu: Ar trebui să dispară toate construcţiile improvizate, toate banerele publicitare greţos aşezate, toate monstruozităţile de sticlă construite în 2 săptămâni cu autorizaţii foarte bizare, termopanele albe desfigurând clădiri vechi, parcagiii. Şi mi-aş dori să apară cât mai multe spaţii neconvenţionale pentru artă, restaurante, cluburi, să fie luate cu asalt clădirile comuniste şi retransformate, mi-ar plăcea o iniţiativă secret cinema/theatre, mai multe festivaluri de muzică, mai multe galerii, expoziţii, concerte ale unor trupe care nu şi-au încetat activitatea de 20 de ani, de exemplu.

Care e strada/zona/clădirea ta preferată din Bucureşti şi care e povestea cu care te-a cucerit?

Ana Ularu: Ador Cotroceniul. Am copilărit acolo alături de prieteni care locuiau în zonă, am jucat “v-aţi ascunselea” prin casele superbe, prin curţi în care săream gardul. Prima mea casă în care am locuit singură a fost tot acolo. Sunt poveştile mele, e locul în care mă plimb când vreau să fiu singură. Chiuleam în liceu şi veneam să citesc în grădina Facultăţii de Medicină. E terenul meu.

În ce fel o revoluţie culturală se poate transmite capilar sau poate prin canale subterane şi influenţă o societate în întregul ei?

Ana Ularu: M-aş bucura să existe mai mulţi revoluţionari. Curente subterane. Mi-ar plăcea să văd manifeste, oameni distribuindu-şi crezurile artistice, creând, negând, reinventând. Revoltă e o formă naturală şi conduce la evoluţie, am senzaţia că uneori suntem prea obosiţi de atâta consum şi prea lipsiţi de idei. Societatea e până la urmă o sumă a energiilor ei, a celor ce merg împotriva curentului şi a curentului însuşi. Eu am un soi de nostalgie a începutului de secol, romanţez şi idealizez, dar asta îmi e structura.

Care crezi că au fost revoluţiile culturale care au schimbat România în ultima sută de ani?

Ana Ularu: Tăcute şi înnăbuşite o perioadă. Culmea e că deduc faptul că represiunea a dat naştere unei creativităţi absolut speciale. Cenzura stupidă trebuia păcălită cu elemente pe care le-ar fi putut interpreta şi îndepărta uşor, în timp ce în spate fierbea ceva mult mai subversiv. În teatru s-a întâmplat mult, deseori şi în film. În pictură, în literatură. Apoi s-a lăsat o linişte confuză, lumea nouă, vestică, grefată pe un popor care încă nu reînvățase să vorbească tare a venit cu mult sedentarism. Să vedem ce se mai întâmplă.

Cum stăm azi? Care sunt procesele culturale care tind să iasă din subteranul societăţii noastre şi să ne transforme? Există aşa ceva? Ce simţi?

Ana Ularu: Teatrul nu îşi pierde nici o secundă forţă modelatoare. Oricât i s-ar fi cântat prohodul, teatrul are forţă, adrenalină, energia să producă mutaţii de gândire, să deschidă minţi. Văd că muzica bună renaşte uşor uşor, se iscă artişti noi în toate domeniile. Sunt optimistă, în ciclul epocii a revenit perioada de fierbere, de nevoie de expresie.

În antichitate şi mai târziu, actul de creaţie era privit că vecin cu divinitatea şi deci uşor blasfemiator. Abia Renaşterea a reuşit să dea o altă optică actului creator. Care e situaţia astăzi? Cum priveşti actul de creaţie?

Ana Ularu: Actul creaţiei e un instinct uman. Tot mai multă lume din domenii mai riguroase, mai “adulte” găseşte hobbyuri, ia cursuri de actorie, de pictură, de muzică. În fiecare aproape există un povestitor şi un ascultător, iar cel ce naşte povestea se dezmorţeşte în tot mai mulţi oameni. Pentru mine e o meserie, nu o idealizez, dar nu pot să nu simt cât de norocoasă sunt că asta fac “for a living”. Inventez, mă joc, creez, trăiesc cu poveştile.

Dacă arta e o reflectare a realităţii, ce putem spune despre realitatea de azi văzută prin ochii artiştilor români?

Ana Ularu: E o combinaţie absolut balcanică şi tandră de îngrijorare şi umor, de furie şi râset. Laughing wild, cum spunea Durang.

Arta poate fi învăţată? Cum pot eu, ca receptor, să-mi rafinez percepţia asupra artei?

Ana Ularu: Arta se simte. Se traduce prin propriile filtre. Şi se poate învaţă, evident. Dar doar prin exerciţiu constant, prin nevoie de aşa ceva.

Dar că artist? Cum pot ”învăţa” să fiu un artist mai bun?

Ana Ularu: Lucrând mereu. Acceptând să dai greş sau distrugând ce ai creat doar atunci când vrei să creezi din nou. Recunoscând că e mereu loc de mult mai bine. Şi încercând să te cunoşti, înţelegi şi defineşti. Ce vrei să spui cu asta, e cea mai importantă întrebare a unui artist.

Care e relaţia ta cu designul? Dar cu arhitectură?

Ana Ularu: Vin dintr-o familie de designeri. Mama şi bunicul meu sunt arhitecţi, mama lucrează însă ca scenografă dintotdeauna, iar tatăl meu este pictor şi scenograf. Am fost înconjurată de această lume dintotdeauna, eu am fost cumva prima care a deviat. Dar marea mea pasiune e arta plastică, sunt o impatimită a expoziţiilor şi primele zile în orice loc nou în care merg sunt petrecute în muzee şi galerii. Şi bănuiesc că ai realizat că sunt destul de pretenţioasă la arhitectură şi urbanism din răspunsurile de mai sus. :) Mi se pare esenţial să fii obişnuit să vezi frumuseţe.

Care e părerea ta despre scena de artă contemporană de la noi?

Ana Ularu: Sunt artişti noi teribil de talentaţi şi evident, mici fraude deconstructiviste. Dar e normal raportul şi mă bucur că ieşim în lume din ce în ce mai mult şi cu elementul acesta.

Cum ar trebui să se promoveze artiştii  plastici din România pentru a fi cunoscuţi şi la noi în ţară, nu doar în străinătate?

Ana Ularu: Guerrilla, probabil. Expoziţii Pop-up. Evenimente mixte. M-aş bucura să colaborăm mai mult între noi în lumea artei. Suntem destul de divizaţi. Ne-am putea îmbunătăţi unii pe alţii major.

Cum vezi statutul artistului în societatea noastră?

Ana Ularu: Artistul e încă tratat că o fiinţă care se bucură de orice os pe care i-l arunci. Există prea puţin interes pentru ceea ce e considerat “vocaţional”. Din păcate pentru cei ce cred că noi pur şi simplu ne trezim din somn şi creăm sau lenevim, arta necesită finanţare. Şi sprijin, încurajare, deschidere.

Bienala de la Viena de la anul va avea principala expoziţie dedicată României. E oare un semnal? Cum receptezi tu acest demers?

Ana Ularu: E un compliment uriaş şi un pas înainte. Evident, e minunat să stârneşti interesul, să mai arăţi încă o faţetă. Ce frumos ar fi să fim văzuţi că o entitate care are de oferit lumii concepte, ca un curent puternic şi eclectic, fără să trebuiască să ne prefabricăm o personalitate “autohtonă”.

Trăim într-o lume plină de zgomot, în care un mesaj are puţine şanse de demarcare dacă nu e susţinut financiar. Care sunt resorturile la care poate apela un tânăr artist în drumul sau spre afirmare?

Ana Ularu: Aici din păcate nu există reţete şi într-o lume capitalistă e vorba de bătălii solitare. Eu încă trăiesc cu incertitudini şi hiaturi. Deci nu am vreun secret de dezvăluit sau vreo teorie solidă. Haos, muncă, noroc.

Concursul de idei Create Your Bucharest invită tinerii artişti, designeri şi arhitecţi să arate că există şi să se manifeste creativ. Cum ţi se pare, din postura de artist tânăr, acest challenge?

Ana Ularu: Esenţial. Asemenea chellenge-uri încep să aibă loc şi în teatru şi film, în muzică. Mă bucură grăuntele de interes. Felicitări şi ascensiune fabuloasă vă doresc!

sarah anamaria prodan jpg
claudia patrascanu copii png
cub theo rose png
Kate Middleton (3) jpg
https   www prosport ro wp content uploads 2022 03 Transformare socanta a pilotului Daniel Onoriu cum a ajuns sa arate dupa 55 de zile de coma si cu un stomac cat un pix FOTO webp
image png
Soldati rusi in regiunea Herson FOTO Profimedia
giselle si tom brady
accident SUA / Foto WOWT.com via The New York Post
Silkeborg - FCSB, UEFA Conference League / FOTO EPA-EFE
image
image
image
image
8 kanye west shutterstock 477795043 jpg jpeg
https   www prosport ro wp content uploads 2022 03 Transformare socanta a pilotului Daniel Onoriu cum a ajuns sa arate dupa 55 de zile de coma si cu un stomac cat un pix FOTO webp
claudia patrascanu copii png
Amber Heard FOTO EPA-EFE
6 divort angelina si jolie brad pitt 3 jpg jpeg
sarah anamaria prodan jpg