Dragă Cornelia Patrichi,
Ce să zic eu cum e viaţa ta fără Cornel, acum după marea-i plecare spre dansul final. Acum, după ce ai/am petrecut ziua lui fără el. Acum, când e chiar ziua ta. La mulţi ani! Sec! Căci, ce fariseu aş fi eu dacă aş mai adăuga vorbele împopoţonate, inconsistente ce se spun la atari ocazii? Ori se copiază după strămoşescul Internet. Care ne oferă nouă mai totul de-a gata...numai viaţă lungă, zile nu?! Nu face doi bani. Formalisme...
Am o experienţă proprie şi recentă. Sforăieli parfumate, sincerităţi plate în culori roz bon-bon ce se lipesc de vârsta noastră ca peştele bălos de palmă... Sunt eu pesimist în zilele astea de mai, ”Tauridele”, când vremea ne deprimă mai rău ca viaţa? Că mă strofoc să mă mut în grădina din Giuleşti şi nu pot să încălzesc casa nici acum... Tu mai stai la ţară, la lac? Mai dai la peşte alături de Cornel, mai pui ceaunul, grătarul? Ce faci în singurătatea aia impusă? Căci, a trecut anestezia făcută imediat ”după”, când te-ai refugiat la fiul vostru, Alexandru, în Italia. Cum e când vine golul? Vidul. Când nu mai ai nici perspectivă, nici retrospectivă şi pari a fi un punct mort. Atât. Numai prietenii apropiaţi te mai pot salva... dacă-i ai... Dacă nu, după plecarea lui Cornel au devenit farisei. Ce să mai comentez?... singură... nu cred că e bine aşa. Dar, nu mă pune să-ţi spun cum e bine... Vorbesc cam aiurea, fiindcă folosesc întrebări pe care le extrapolez spre tine: sunt întrebările mele. Care mă frământă pe mine... A-ţi spune că ar fi bine să-ţi imaginezi ce cadou ţi-ar fi făcut Cornel azi, şi cum te-ai fi bucurat tu de el, iar nu cred că e bine... Să oftez că ce rău e singur, aş atinge banalul. E temă predilectă, călcată serios ca un bulevard de literatură şi film.
Ce să-ţi spun ca să te înseninezi? Că m-ai cam speriat atunci când eu cu soţia am plecat ultimii de la comemorarea zilei lui Cornel... iar casa se golea încet-încet... şi singurătatea rapace pândea după uşă ca un lup. Să-ţi spun ca femeile simple de la ţară, ”ei, maică, aşa e viaţa!?” De parcă tu nu ştii...? Da, iată, nici eu nu ştiu ce să spun unei femei ca tine. Singură. Tristă. Văduvă. Ba, mă tem să nu dau de vreun ridicol cu vorbele pe care le scriu azi: într-o dimineaţă mohorâtă, deprimantă, gri, sinucigaşă. Le scriu, jur, chiar aşa cum îmi vin în minte. Ce să adaug? Ce să-ţi spun, Cornelia...? Că şi mie mi-e dor de el...
