Dragă Mircea Lucescu,
Sigur, este această categorie de oameni, căreia i se spune la serviciu, "scârbici"; cei care fac poate o muncă siluită. Nu silnică. Dar, să ai greaţă de dimineaţă, pentru motivul că iar te duci la muncă, e un supliciu.
Eu le spun mereu acestora, că ei vor face cancer la creier, căci lucrează mereu şi contra lor şi contra inimii. Viaţă de câine ! Cazul tău e invers. Tu lucrezi de plăcere, eşti hedonist, tocmai recitesc pe Kerouak.
Aşa ai apucat, aşa o ţii, şi nu vrei odihnă; nu vrei să stai acasă, să grădinăreşti; să vezi şi tu relaxat toată lumea aia pe care ai ratat-o privind-o superficial; să vizitezi muzeele pe care le-ai văzut "din fuga calului", cu gândul la meci ; nu vrei s-o revezi pe Mona Lisa, fără stresul lui "ce facem mâine?".
Hai, că înţeleg dependenţa ta de adrenalină - pe care unii o au faţă de morfină, vodcă, jocuri de noroc - dar asta nu trebuie să dureze fix o viaţă. E ca şi cum te-ai condamnat singur să mori de fotbal, antrenor pe teren.
Cum l-am văzut eu pe bietul Turcin. Tu ori exagerezi, ori exagerezi... Cum să spui că nu te laşi de antrenorat e una, şi alta să afirmi că vrei să mori pe teren. De ce nu, în braţele unei dive inaccesibile? De ce nu, sorbind licori afrodiziace în Hawaii ? Sau, jucând ascunselea cu strănepoţii, că acuma vin şi ei, ca-n "Naşul" ? Vrei tu musai pe teren, devotat cauzei fotbalului aflat şi el, ca mai toată omenirea, într-o decadenţă a corupţiei.
De ce nu vrei să mori într-un mare muzeu, pe marmură, lângă Vermeer, Klimt, Moore, Botero ? Sau lângă capodoperele lui Mihai Ţopescu, care-l face şi pe Dumnezeu din sticlă!?
Până aici, am glumit, judecându-te "normal", ca ignoranţii. Ce vrei tu e nobil. Pamfil Şeicaru, la 86 de ani, înainte de moarte, mărturisea că de la 15 ani a scris zilnic mimimum un articol. Mai e o explicaţie: după multă trudă şi nenoroc, munca ta ţi-a dat satisfaţii, bani, moral.
E ceva să culegi, ca rod al muncii, nu din furt!, trei milioane pe sezon; alta 500 ron pe lună: ai dori să mori pe loc, pe maidan. Succesul ţi-a dat dreptul, ca unui demiurg, să-ţi alegi plecarea. Dar, eu, zic:
Să ne mai trăieşti un pic !
George Stanca
