Dragă Roxana Ciuhulescu
Când te întâlnesc pe platoul generos de la studioul Look TV mă frisonezi. Am așa, un sentiment parcă de vinovăție indefinită. Și altul invers decât alții.
Când vreau să-ţi sărut obrăjorii, tu trebuie să te chinuiești nițel. Să te apleci spre mine… dar e bine. Sentimentul invers? O durere, un regret că tu pari altfel, invers decât orice femeie. Supra-femeie. Tu nu ceri, cum îndeobște genul feminin, protecție, tandrețe, tu dai… E un sentiment ciudat. Fiindcă, se prea știe, ești una dintre femeile cu cele mai lungi picioare. Din lume, din București, din televiziuni, din Europa, nu se știe. Cert e că, poate datorită lor, ai fost luată-n seamă de showbiz. Dar, nu tot datorită lor ești azi ce ești. Ci, pentru că dincolo de ele, deasupra lor, este un om minunat. O Doamnă. O colegă. Ai lipici, așa „barză” cum ești. Ai carismă. Toată lumea te simpatizează… și nu se știe de ce… Îți spun tot eu: C-așa ești tu! Supremația capului tău asupra picioarelor și nu e deloc o discuție estetică. Vulgară. Lubrică. E una calitativă. Românul are vorba aia „unde nu e cap, vai de picioare”. La tine, relația asta este iarăși atipică: „Unde-s picioare, bravo capului!”.
Glumind, aș avea niște curiozități. Cum se vede lumea înconjurătoare de la aproape 2 metri? Tu, când te întâlnești cu cineva, mai întâi îi vezi „acoperișul”, apoi fața, ochii. Dat fiind că ochii sunt oglinda unui suflet, este ăsta un sentiment invers? Apoi, hai să ne imaginăm un dialog.
«Eu: „La înălțimea ta, de ce mama dracu mai porți pantofi cu toc înalt?” Tu: „Port tocuri fiindcă, fraiere (așa mă alint eu… GS…) sunt, totuși, femeie. Și tot ce e feminin nu-mi e străin. Cochetăria mă prinde. Îmi stă bine. Nu mă complexează. Nu consider înălțimea un handicap. Ci, un dar de la Dumnezeu. Așa m-a vrut pe mine Creatorul…” Eu: „Vă mulțumim frumos... Înălțimea Voastră!”»
Și, pentru că pe 23, duminică, tot a fost ziua ta, „La mulți ani… Roxănica!”. Ai grijă să nu răcești, scumpo!
La tine sus, acolo, se anunță mari zăpezi d’antan …
