Dragă Victor Socaciu,
Nu am vrut să te tulbur cu o eventuală scrisoare atunci când viaţa ta a fost în cumpănă, mi se părea inutil şi jenant, nepotrivit, chiar indecent. Acum, că a trecut ceva timp şi te-ai stabilizat, îndrăznesc câteva vorbe.
Mai întâi, mă bucur că nu uiţi fiinţa care, prin voia lui Dumnezeu şi a ştiinţei omeneşti, ţi-a salvat viaţa. Într-un chip atât de neobişnuit, de atipic, de roman parcă.
Fata aceea căreia i-ai dedicat o parte din creaţia ta recentă, mă provoacă la atâtea metafore că parcă i-aş scrie/dedica şi eu un poem, că de compus muzică nu mă pricep.
O parte, vitală din ea, inutilă ei, este acum în tine, vital pentru tine, ce roman! - mă repet - fabulos trăieşti.
Şi cânţi: "Tu frunză în vânt de primăvară, absenţa ta ne înfioară/Chiar de uitarea te-ar ajunge/lumina ta nu se va stinge/Sus în Rai, acolo unde niciodată florile nu pier/Sus în rai, dragă Bogi, primeşte o ultimă îmbrăţişare în cer/Păpuşile au tăcut de-atunci..."
O parte din Bogi trăieşte, funcţionează acum în tine! Sunt curios dacă o simţi cumva, într-un anume fel, poate spun o prostie, dar mă incită ideea. Tu eşti alt om cu o parte din alt om...
Îmi aduc aminte de un amic de la Paris care, la 55 de ani ai săi, după un transplant, mi-a spus: "Am acum un ficat de 27 de ani, nu te pune cu mine la şpriţ, că te bag sub masă".
Nu, nu de şpriţuri, că le vom bea sau nu, mă bucur eu, ci de faptul că eşti în viaţă, întreg, activ, în sânul familiei şi că mai compui, cânţi, încânţi.
Eşti activ, ai rămas întreg, valid, sănătos. Şi, că te afli alături de fiul tău Victoraş, cel născut în aceeaşi zi cu mine fix cu o jumate de secol şi câteva ore, mai mic, şi, de admirabila ta Marina; omul cu care am cea mai lungă şi veche colaborare din "cariera" mea teleastă.
Victor, mai dă şi tu un semn de viaţă, că într-o zi poate n-o mai putem face, nu vezi cum este viaţa?...
George Stanca
