In memoriam Johan Cruyff
Mi-a fascinat, fermecat, vrăjit tinereţile. Atât cât puteam să-l văd la tv. Cât ne dădeau voie ”băieţii”. Chiar, tovarăşii. Aveam o pilă la TVR, un director economic, băiat giorno, care ne spunea două lucruri.
Unu: dacă ”se dă” meciul internaţional cutare, la televizor, căci se dădea aprobare ”de sus” cu puţin înainte de a începe şi, doi, ce belele şi intrigărăi mai făcea nenorocitu’ ăla de JR, frate-su lu’ Bobby, în serialul ”Dallas”. Noroc că, ulterior, tovilor le-au crescut şi lor copiii şi au început să dea drumul la niţel fotbal şi puţină muzică rock...
Acum aflu că Johan nici nu prea era, ca jucător, un model de urmat, dorit de partid, un ”egzemplu”, dragi tovarăşi. Fuma... Ţigări capitaliste, kentane, polmoale şi marlboroşeşti cum pronunţa regretatul meu amic poetul Dan David... Dribla uluitor de uşor şi trăgea fulgerător. Vizionaţi colecţiile lui de goluri.
M-a bucurat vederea sa la meciuri, poate mai mult decât Pele, pe care l-am văzut jucând doar în retrospective, niciodată live. La fel, mai mult decât înţeleptul sir Bobby Charlton cu meşa lui rebelă ca a lui Băsescu, până şi-a tăiat-o. Băsescu. Şi, la fel, mai mult ca Eusebio acela negru şi ciudat... L-am invidiat apoi pe Gică Hagi, format în stilul lui, când îl auzeam că-l are ca antrenor. Ba, dacă nu mă înşală memoria, marele Rege român a şi spus că se inspira din notiţele pe care el, Gică, le lua la antrenamentele lui Johan Cruyff. Da, un profesionist după care trebuia să iei notiţe şi să te-mbogăţeşti. Stilul lui. acela cu pasele dese, derutante, tiki-taka. A rămas, a mai rămas şi azi, nu musai ca o reminiscenţă istorică, nu musai ca un vestigiu antic, ci ca o practică, să-i zicem curentă. Marea Barcelona are şi acum urme deloc vagi de ”Cruyffisme” în joc.
Mare om, mare jucător, mare antrenor, mare carieră. Mare de tot. Johan Cruyff - simbolul ferm, care a schimbat, el singur, brendul unei ţări care ne obişnuise, de-a lungul veacurilor, să ne dea pictori de geniu...
