Scrisorile lui Stanca: Dragă Gheorghe Zamfir,
Am spus nu o dată că dacă cineva te stoarce de sânge curge din tine numai folclor. Românesc. Eşti un depozitar viu al lui.
Aşa cum Tudor Gheorghe este cu poezia neamului nost'. Ne-am cunoscut în 1974, pe când făceai furori la Paris unde nu puteai ieşi pe stradă, iar la Bucureşti locuiai la un etaj de sus, într-o garsonieră nici măcar dublă, pe aprope de cheiul Dâmboviţei, lângă hotel Transit. Încă de atunci te plângeai de spaţiu, de casă, lucru care a devenit obsesia vieţii tale: sălaşul. Gloria ta ca român mi se pare unică.
Eşti simbolul, interpretul, maestrul unui instrument preistoric: naiul. Pe care. Cum spui tu, Dumneezeu l-a făcut din trestii rupându-le cu forţa vântului său; care suflând în ţeava trestiilor rupte, acestea au început să cânte. Aşa s-au născut naiul, primul instrument divin şi prima simfonie a lumii. Iar tu, cred eu, ai fost Alesul să duci acest instrument spre perfecţiune. Şi, ai reuşit mult mai mult.
Căci, cu el ai făcut cunoscută cea mai dramatică melodie creată vreodată de poporul român mult oprimat, mult călcat, mult obidit şi chinuit, până în ceasul de-amu. Călcat, furat şi de străini, dar şi de nesătulele hiene... băştinoase: Doina de Jale! Nu e prima dată când îndrăznesc să o spun, acest cântec, al tău şi al nostru, muzicalmente este brâncuşiana „Coloană fără sfârşit" a neamului. Tu nu mai cânţi demult, Gheorghe, tu oficiezi, te rogi în genunchii sufletului tău pentru acest neam. Bine ar fi să rămâi ca un monah şi să te ţii departe de cele lumeşti şi urât mirositoare.
Îmi amintesc când la o petrecere de ziua ta, la Găeşti, ai luat acordeonul şi cu ochii închişi ai început să cânţi nişte doine, apoi sârbe şi hore, un şuvoi de cântece româneşti, unele vocale cântece vechi - precum vinul pe care ţi-l voi dărui deseară - cântece nemaiauzite. Făceai totul cu ochii închişi, intrasei într-o transă divină, erai cu Dumnezeu pe păşunile raiului, pe păşunile unui plai mioritic. Îl bucurai şi pe El. După aproape un ceas te-ai oprit, ai deschis ochii şi ai întrebat cu mirare: „mai sunteţi aici"? Da, mai suntem, Gheorghe! Încă puţin, până când ne vor mânca de tot câinii famelici. Până atunci, să îţi mai dea Domnul încă 700 de ani. Cât despre eternitate, nu e cazul să vorbim: ai casa ta acolo. Pe pământ a fost mai greu...
