Scrisorile lui Stanca: Dragă Mihai Leu...
Nu-mi vine să cred. Nu pot să cred. Refuz să cred.
Credeam că mi-a ajuns, ne-a ajuns nouă, iubitorilor de sport, de sportivi mari, de performeri, suporteri, de oameni, ne–a juns tragedia irecuperabilă cu cancerul galopant al lui Nae Manea. Dar, repet, ce să cred? De ce să mă grăbesc a o crede? Fiindcă este doar o veste. O ştire care poate fi infirmată. Care poate fi amânată. Care poate fi ridiculizată. De care s-ar putea să râdem în ziua în care vom afla că era falsă. Sau în altă zi când vom afla că, aşa cum s-a întâmplat cu Mircea Sandu, ai învins-o. Mă gândesc şi nu pot crede: tu, un om întruchipând sportivul perfect. Omul de temut în ring. Sportivul total. Care a practicat cu rezultate maxime un sport ultrabărbătesc: boxul. Care a venit acasă cu o centură cu care eu, ziaristul, m-am fotografiat, cu tine şi centura ta, în birou la Ioaniţoaia, care te premiase. Omul care de atunci mi-a devenit prieten şi cu prietenia căruia m-am mândrit. Sportivul neastâmpărat, dornic de competiţie, sportivul perpetuu aş spune, care apoi, după maxima din box, s-a băgat şi într-o adrenalină mai mare - automobilismul.Omul care avea o blândeţe şi o distincţie de prinţ, pe care nu l-ai fi ghicit că ar fi fost as în două sporturi dure... Mihai Leu... Nu ştiu ce să zic, ce să scriu? Nu mi s-a mai întâmplat niciodată aşa ceva. Să nu mai am cuvinte la aflarea unei ştiri. Aceea că are – dă Doamne să nu! – o boală greu tratabilă, nu, nu vreau să scriu incurabilă. Să spun//scriu banalităţi nu-mi stă în fire. Mai bine tac. Îmi blochez tastatura. Căci, mintea mi s-a blocat deja ...Mihai, nu e loc de sfaturi. Ce ştiu eu despre tine ştie tot românul. Că eşti tare. Cine vrea să te-ncurajeze nu trebuie să îţi spună să fii tare. Fiindcă tu eşti, prin natura-ţi tare. Vine meciul vieţii tale, acela cu moartea. Care pe care. Cum să te încurajez? Totul ar fi o baie de banalităţi. Îmi rămâne, doar, un truism pe care vreau să ţi-l spun din suflet. Unul singur: Mihai Leunu-şi pierde speranţa.Te sărută...
