Amalia Enache: „La 17 ani m-am îndrăgostit prima oară nebuneşte“
S-a născut la Hunedoara în ’77, după cutremur, iar tatăl ei s-a gândit că ar putea deveni ziaristă. După ce a publicat un protest la adresa revistei liceului, a fost şi ea cooptată în echipa care redacta publicaţia.
Amalia s-a hotărât să se înscrie la cursurile Facultăţii de Jurnalism din Timişoara în urma unei discuţii cu un lector al acestei instituţii pe care l-a întâlnit la o nuntă şi care a asigurat-o că se va număra printre primii 10 admişi.
După trei ani petrecuţi la televiziunea locală Analog, şi-a încercat norocul la Pro TV, singurul post pe care îl urmărea la acea vreme, şi astfel s-a mutat în Bucureşti. Pe Amalia Enache o puteţi urmări la Pro TV, la Ştirile nopţii, pe care le prezintă alături de Cristian Leonte, de luni până vineri, de la ora 22.30.Ce amintiri ai din oraşul în care ai copilărit?
Am copilărit în apropierea lacului Cinciş. Am fost înconjurată de păduri, aşa că amintirile mele de copil au miros de aer de munte şi sunt colorate în verde adevărat. Un teren de joacă nesfârşit şi destulă libertate.
Adolescenţa, cu ambiţiile şi îndrăgostelile ei, mi-e legată de oraş. Liceul şi preocupările de atunci m-au ţinut mai urbană. Doar când chiuleam de la liceu, fugeam într-o poieniţă din spatele Castelului Huniazilor. Era tare, tare frumos acolo. Apoi, mă amuz când îmi aduc aminte de celebra „Faleza" - aşa-i zice toată lumea, deşi oraşul e la sute de kilometri de mare.
E drumul care străbate, de fapt, centrul oraşului şi pe care hunedorenii se plimbă seara, dintr-o parte în alta, aşa, la nesfârşit, şi doar pe unul dintre trotuare. Te întâlneşti cu oricine pe Faleză... Of, am tocit şi eu asfaltul ăla pe la 16 ani, cu prietenii.
Cum era casa în care ai copilărit?
Albă, cu un râuşor în faţă şi cu un nuc în spate. Cu etaj. Cu o scară exterioară în spirală, ca o cochilie de melc care mi se părea imensă şi pe care îmi plăcea mie mult să stau. Am şi fotografii acolo de când eram mică. Era o locuinţă veselă. Şi parcă mirosea a prăjituri de casă.
Ce voiai să devii când erai mică?
Medic.
Ce îţi plăcea cel mai mult să faci în timpul copilăriei şi, mai târziu, în adolescenţă?
Să citesc.
Erai un copil liniştit sau mai agitat?
Am fost un copil de prim-plan până la vârsta şcolii, pe care nu-l dădeai jos de pe scenă la recitatul poeziilor şi destul de timidă mai târziu. Mai degrabă liniştită, dar povestitoare mare, ambiţioasă, mereu cu ţintă pe locul întâi. Fratele meu zice că eram „cu plânsu'-n vârful nasului".
Plângeam uşor când eram mititică, dar nu din răsfăţ, ci dacă nu-mi reuşea cine ştie ce mare chestie. Mai eram peltică, sâsâita-sâsâitelor. M-a lecuit fratele meu, că râdea de mine, şi atunci m-am autocorectat. Şi nu-mi plăcea să fiu pupată de altcineva decât de părinţi, aşa că deveneam chiar obraznică dacă încerca cineva să mă atingă.De ce ai vrut să te faci jurnalist?
Ca să călătoresc, să cunosc oameni, mulţi oameni, să scriu, să mă fac cunoscută.
Cum ai ajuns să lucrezi în presă?
Eram studentă în anul I la Jurnalism şi am ajuns oarecum întâmplător la un concurs pentru crainici de ştiri la o televiziune locală. Ei căutau un băiat. Aveam 19 ani şi le-au plăcut ochii mei şi dezinvoltura.
Ce înseamnă televiziunea pentru tine?
Pro TV.
