Blestemul unei pianiste geniale. L-a cucerit pe Titu Maiorescu și s-a căsătorit din interes. A fost sora unui mare poet
Aglaia Eminovici, sora poetului național Mihai Eminescu, rămâne o figură fascinantă și, în același timp, tragică, din istoria culturală a României.

Deși adesea umbrită de geniul fratelui său, Aglaia a trăit o viață demnă de un scenariu de film: frumusețe, talent, admirație publică, iubiri platonice și, în cele din urmă, decădere și nefericire.
Frumoasa care a fascinat elita culturală
Născută pe 7 mai 1852, Aglaia era considerată copilul preferat al Ralucăi Eminovici, mama poetului. George Călinescu o descria ca o adolescentă „bucălată și grațioasă”, care ulterior își pierde prospețimea chipului în fața unei vieți pline de griji. Încă din adolescență, Aglaia se remarcase printr-un farmec aparte și printr-o educație aleasă, cu reale înclinații artistice.
Avea un talent deosebit la pian și o pasiune sinceră pentru teatru. Își dorea să devină actriță și frecventa, alături de fratele ei Mihai, spectacolele de teatru și muzică din Cernăuți. Deși nu a avut șansa de a urma studii universitare, lipsurile financiare nefiind o noutate în familia Eminovici, Aglaia nu a renunțat la visul ei artistic și a continuat lecțiile de canto și activitatea muzicală, potrivit Adevarul.
Inspirație pentru Ciprian Porumbescu și Teodor Flondor
În perioada 1869–1871, Aglaia a intrat în cercul intelectual din nordul Moldovei, frecventând elitele din Botoșani, Suceava și Cernăuți.
Aici i-a cunoscut pe tinerii compozitori Ciprian Porumbescu și Teodor Flondor, care i-au apreciat talentul și prezența scenică. Se spune că Flondor a compus o serenadă inspirată de Aglaia, pe versurile poeziei „Somnoroase păsărele” ale fratelui său Mihai.
Aglaia a devenit membră activă a societății muzicale „Armonia”, susținând concerte și recitaluri la pian. În aceste cercuri artistice, relația sa apropiată cu Mihai Eminescu, bazată pe sensibilitate și gust comun pentru artă, era bine cunoscută și admirată.
O căsătorie dictată de conveniență
Viața Aglaiei a luat o turnură radicală la vârsta de 18 ani, când s-a căsătorit cu Ioan Drogli, profesor la școala normală de învățători din Suceava, cu 20 de ani mai în vârstă.
A fost o alegere pragmatică, într-o vreme în care perspectivele pentru femeile necăsătorite erau limitate. Din această căsătorie s-au născut doi copii, Ioan și George.
În ciuda noului statut de soție și mamă, Aglaia nu și-a abandonat pasiunea pentru artă. A continuat să cânte la pian și a intrat în lumea teatrului amator. Un articol din presa locală menționa cu admirație:
„Doamna Drogli, în special, declamă poemul «Domniţa şi Robul» cu o exactitate de invidiat.” A jucat și în piesa „Florin și Florica” de Vasile Alecsandri, moment în care este remarcată de însuși Titu Maiorescu, prezent în sală la Cernăuți.
Se spune că Maiorescu, marele critic și mentor al Junimii, a fost fermecat de Aglaia. Frumusețea și rafinamentul ei l-au cucerit, însă relația lor a rămas, cel mai probabil, la nivel platonic.
Într-o epocă în care imaginea și reputația contau enorm, o astfel de legătură discretă între o tânără văduvă și un intelectual de rang înalt putea fi doar sugerată, niciodată confirmată.
A doua căsătorie și declinul
În 1887, Ioan Drogli moare, lăsând-o pe Aglaia văduvă cu doi copii și cu puține resurse materiale. Din nou, viața o forțează să aleagă supraviețuirea în locul pasiunii.
Trei ani mai târziu, în 1890, se recăsătorește din interes cu ofițerul austriac Heinrich Gareiss von Döllizsturm, trecând la catolicism pentru a putea încheia căsătoria. Relația era lipsită de iubire, dar îi oferea stabilitatea de care avea disperată nevoie.
Din păcate, nenorocirile nu se opresc aici. Fiul ei George se îmbolnăvește psihic și ajunge internat în sanatorii, soartă care amintește de tragediile altor membri ai familiei Eminovici.
Mai mult, Aglaia însăși este răpusă de morbul Basedow, o boală autoimună a glandei tiroide, care producea deformări fizice, tulburări de comportament și o stare generală de epuizare. A fost aceeași maladie de care a suferit și fratele ei Mihai, ceea ce alimentează teoriile legate de un posibil blestem genetic al familiei Eminovici.
Un destin frânt în tăcere
Aglaia Eminovici moare la doar 48 de ani, în 1900, în Cernăuți. Este înmormântată în cimitirul Horecea, alături de alte figuri uitate ale culturii române. Abia în 2017 mormântul ei a fost redescoperit și pus în valoare.
A fost o viață de luptă tăcută, de sacrificiu și renunțare. Aglaia a avut farmecul și talentul unui artist veritabil, dar a fost constrânsă de contextul social și familial să-și îngroape visurile în numele supraviețuirii. A lăsat în urmă nu doar amintirea unei frumuseți trecătoare, ci și imaginea unei femei care, în ciuda tuturor greutăților, a ales demnitatea.