Care au fost ultimele cuvinte ale celebrului criminal în serie, Ion Râmaru. „Vampirul din Bucureşti” i-a uimit pe cei care l-au executat
Ion Râmaru, cunoscut sub numele de „vampirul din Bucureşti” sau „asasinul blondelor”, este considerat şi astăzi cel mai odios criminal în serie din istoria României.
Între 1970 şi 1971, tânărul student la Medicină Veterinară a semănat o teroare fără precedent în Capitală, forțând autorităţile să declanşeze cea mai amplă operaţiune de identificare a unui criminal din perioada comunistă, potrivit Adevarul.
Peste 2.500 de oameni au fost arestaţi, sute de femei au trăit cu frica de a ieşi din casă după lăsarea întunericului, iar oraşul a fost paralizat de groază. În această perioadă, Râmaru a omorât patru femei şi a atacat alte peste zece, lăsând în urmă scene de o brutalitate indescriptibilă şi o amprentă macabră în istoria criminologiei româneşti.
Loviturile repetate cu toporişca, muşcăturile, mutilările şi violurile comise chiar şi asupra unor victime deja decedate i-au determinat pe experţi să îl considere un individ care, deşi avea discernământ, manifesta o cruzime extremă şi un comportament deviant profund.
Un trecut marcat de violenţă
Ion Râmaru s-a născut în Corabia, judeţul Olt, într-o familie în care violenţa domestică era la ordinea zilei. Tatăl său, Florea, îşi bătea frecvent soţia, iar acest mediu abuziv l-a marcat profund pe viitorul criminal.
Când mama lui l-a părăsit pe soţul agresiv, conflictele din familie nu s-au stins, iar copilăria lui Ion a continuat într-o atmosferă instabilă şi tensionată. Încă din adolescenţă, tânărul a manifestat comportamente antisociale, fiind implicat în relaţii cu o minoră şi condamnat la 18 ani pentru furt.
Problema era că, deşi autorităţile îl considerau deja un element problematic, nimeni nu anticipa devierea violentă pe care avea s-o urmeze. După terminarea liceului, în 1966, se înscrie la Facultatea de Medicină Veterinară din Bucureşti, unde rămâne repetent de două ori şi capătă reputaţia unui introvertit cu un comportament bizar.
Colegii îl descriau ca fiind retras, greu de abordat, uneori imprevizibil – o imagine care avea să capete, mai târziu, accente sinistre.
Primăvara groazei din 1970
Teroarea a început în primăvara anului 1970, când cadavrul Elenei Oprea a fost descoperit în curtea unui bloc de pe strada Scarlatescu.
Modul de operare – lovituri cu toporişca, muşcături, mutilări şi urme care sugerau că atacatorul îi supsese sângele – i-a şocat pe anchetatori şi i-a făcut să înţeleagă că au de-a face cu o minte profund dezechilibrată.
În lunile următoare, Râmaru a continuat să lovească, escaladând gradul de violenţă. În iunie, Florica Marcu a fost bătută, târâtă în cimitirul Sfânta Vineri, înjunghiată şi violată, scăpând doar datorită unui camionagiu care i-a auzit strigătele.
Apoi, Râmaru a jefuit, bătut şi violat alte femei, intensificându-şi atacurile la sfârşitul anului 1970 şi începutul lui 1971. Cazul Gheorghiţei Popa, găsită în martie 1971 cu organele genitale sfâşiate cu gura, i-a convins pe anchetatori că se confruntă cu un criminal în serie, un caz fără precedent în România anilor ’70.
Un oraş sub asediu
După descoperirea cadavrului Gheorghiţei Popa, autorităţile au luat măsuri de o amploare nemaivăzută în România comunistă. Mii de miliţieni patrulau zi şi noapte, peste 100 de maşini circulau în permanenţă prin oraş, iar filtrele şi percheziţiile deveniseră o rutină.
Presiunea era uriaşă: oamenii erau înspăimântaţi, femeile ieşeau din case doar însoţite sau în grupuri, iar legenda „asasinului blondelor” a pus pe jar întreaga populaţie.
Pentru că victimele ucise erau blonde, iar supravieţuitoarele brunete, sute de femei din Bucureşti şi-au schimbat culoarea părului. Între timp, miliţia încerca să restrângă cercul suspecţilor, analizând bolnavi psihic, foşti deţinuţi, persoane cu deviaţii comportamentale şi efectuând peste 2.000 de arestări.
Portretul robot realizat atunci, primul din România, descria un bărbat între 1,72 şi 1,75 m, cu faţă înaltă, bărbie proeminentă, nas coroiat şi păr negru – descriere care, ulterior, avea să se potrivească perfect cu Râmaru.
Noaptea cu două atacuri şi greşeala fatală
În mai 1971, teroarea atinge apogeul. Stana Sărăcin este violată cu bestialitate, iar în noaptea de 4 spre 5 mai, Mihaela Ursu este ucisă cu o cruzime extremă: lovituri cu ciocanul în cap, gât aproape secţionat şi trupul aşezat într-o poziţie grotescă, cu abdomenul sprijinit pe trei cărămizi.
La doar două ore după această crimă, Râmaru o atacă pe Maria Iordache, care reuşeşte să scape după ce arma criminalului – o bară de fier – îi cade din mână. Acea noapte a fost decisivă: sub cadavrul Mihaelei Ursu, anchetatorii găsesc o adeverinţă medicală cu numele şters, emisă în martie 1971.
Verificarea celor 83 de adeverinţe emise în acea lună îi conduce direct către Ion Râmaru. Studentul este arestat la 27 mai 1971 în apropierea căminului studenţesc, având în sacoşă o toporişcă şi un cuţit cu care încerca să lovească poliţiştii.
Procesul şi încercarea disperată de a da vina pe tatăl său
La începutul anchetei, Râmaru îşi recunoaşte faptele, dar ulterior încearcă să arunce responsabilitatea asupra tatălui său, Florea.
Deşi se dovedeşte că tatăl ştia despre crime şi ascunsese la el acasă obiecte furate de la victime, acesta nu este inculpat. Râmaru încearcă şi o strategie de apărare bazată pe pretinsa lipsă de discernământ, însă expertizele psihologice şi modul premeditat al atacurilor îl contrazic categoric.
Instanţa îl condamnă la moarte, lista acuzaţiilor fiind impresionantă: patru omoruri, şase tentative de omor deosebit de grav, cinci violuri, o tentativă de viol, mai multe tâlhării şi furturi calificate.
Pe 23 octombrie 1971, la penitenciarul Jilava, Ion Râmaru este legat de stâlpul de execuţie. În faţa plutonului, disperat şi încercând până în ultimul moment să îşi disculpe tatăl, rosteşte cuvintele care i-au uimit pe cei prezenţi şi au rămas consemnate în istorie: „Vreau să trăiesc!”
Acestea au fost ultimele cuvinte ale celui mai temut criminal în serie din România, un personaj ale cărui fapte au zguduit ţara şi au marcat profund instituţiile de anchetă.
La un an după execuţie, tatăl lui, Florea Râmaru, moare. În urma autopsiei realizate la Institutul Medico-Legal, anchetatorii sunt uimiţi să descopere că amprentele lui se potrivesc cu cele găsite pe trupurile unor victime ucise în 1944, în patru cazuri rămase nerezolvate. Astfel, se confirmă că Florea Râmaru fusese şi el un criminal periculos, iar monstrul crescut într-o casă violentă era, la rândul lui, fiul unui alt monstru.
