Ce a determinat, de fapt, Imperiul Roman să cucerească Dacia. Motivele ascunse din spatele războiului total dintre daci și romani
Războaiele dintre daci și romani reprezintă unul dintre cele mai cunoscute și studiate capitole ale istoriei spațiului carpato-danubiano-pontic. Între anii 101-102 și 105-106 d.Hr., confruntările dintre cele două forțe militare au marcat decisiv cursul istoriei din această parte a Europei.
Deși în perioada comunistă dacii au fost prezentați, adesea idealizat, drept un popor curajos ce își apăra „nevoile și neamul”, realitatea istorică este mult mai complexă. Regimul de atunci a pus accentul pe imaginea Romei ca forță opresoare, în acord cu ideologia anti-imperialistă promovată de partid.
În fapt, războaiele daco-romane au avut cauze multiple, nu doar ambițiile expansioniste ale Romei, ci și dorința de a securiza granițele sud-dunărene împotriva raidurilor barbare repetate.
Un conflict cu rădăcini adânci
Luptele dintre romani și daci nu au început cu Traian. Primele confruntări serioase datează încă din vremea lui Burebista, regele dacilor care, potrivit surselor antice, conducea o armată redutabilă și se implicase activ în politica internă a Romei. Burebista a sprijinit tabăra lui Pompei în conflictul cu Iulius Caesar, o decizie care a atras amenințarea unei campanii de represalii din partea Romei. Soarta a făcut însă ca niciunul dintre cei doi lideri să nu mai apuce confruntarea: amândoi au fost asasinați în jurul anului 44 î.Hr.
Ulterior, implicarea dacilor în conflictele interne ale Romei a continuat. Regele Dicomes, de exemplu, a jucat un rol ambiguu în rivalitatea dintre Octavian și Marc Antoniu, alegând în cele din urmă să susțină tabăra pierzătoare. Ca urmare, mulți dintre luptătorii daci capturați au ajuns să își găsească sfârșitul în arenele romane, ca gladiatori.
Incursiuni constante și măsuri drastice
Dacii nu au fost doar victime ale expansiunii romane, ci și actori activi în destabilizarea frontierelor imperiului. Sub conducerea lui Cotiso, aceștia au atacat Macedonia, sprijiniți de bastarni, un neam barbar aliat. Raidurile barbare au provocat pierderi semnificative, ceea ce a determinat Roma să lanseze contraatacuri, culminând cu campaniile menite să neutralizeze influența liderilor geți din Dobrogea.
Un moment de cotitură a avut loc în anul 86 d.Hr., când regele Duras, alături de alte triburi aliate, a trecut Dunărea înghețată și a devastat provincia Moesia, omorând guvernatorul roman. Răspunsul Romei a venit sub domnia lui Domitian, dar primele încercări de ofensivă au fost un eșec: armata condusă de Cornelius Fuscus a fost înfrântă, iar romanii s-au văzut nevoiți să accepte o pace rușinoasă.
Amenințarea continuă a triburilor dace și stipendiile costisitoare plătite pentru menținerea păcii au dus, în cele din urmă, la organizarea unei vaste campanii militare sub conducerea împăratului Traian. Miza era clară: eliminarea unui adversar redutabil, care pusese în repetate rânduri în pericol granițele imperiului.
„Dacii nu au putut fi înfrânți”
Importanța acestor conflicte este subliniată și de izvoarele antice. Istoricul latin Annaeus Florus descria dificultățile cu care se confruntau romanii în fața acestui inamic ascuns între munți:
„Dacii trăiesc nedezlipiţi de munţi. De acolo, sub conducerea regelui Cotiso, obişnuiau să se coboare şi să pustiască ţinuturile vecine ori de câte ori Dunărea, îngheţată de ger, îşi unea malurile. Augustus a hotărât să îndepărteze această populaţie, de care era foarte greu să te apropii. Astfel, a trimis pe Lentulus şi i-a alungat pe malul de dincolo, dincoace au fost aşezate garnizoane. Astfel, dacii nu au putut fi înfrânţi, ci doar respinşi şi împrăştiaţi”, scria Annaeus Florus, potrivit adevărul.
Mărturii similare apar și în poeziile lui Horatius sau în textele lui Ovidius, care semnalează frecvent incursiunile geților în zona dunăreană.
O luptă pentru supraviețuire și putere
În ciuda superiorității organizatorice și militare a Romei, dacii au reușit, timp de peste un secol, să reziste și să dea bătăi de cap serioase imperiului. Departe de a fi un simplu episod de cucerire, războaiele daco-romane reflectă o confruntare strategică majoră între o civilizație imperială și un popor liber, aflat în defensivă, dar animat de o tradiție războinică puternică.
