Cine erau „arapii” din zona Dobrogei. Cum au ajuns în România și de ce au vrut să lupte la Mărășești
Pe cât de amplă este istoria României, pe atât de puține aspecte sunt cunoscute. Nu mulți își mai amintesc de faptul că aceasta nu a fost atât de omogenă pe cât pare, deoarece și-au făcut loc, fie și temporar, oameni de alte rase și etnii, printre care africani și asiatici. De cele mai multe ori, aceștia au ajuns aici prin intermediul războaielor, alianțelor sau curților domnești.
Astăzi ne vom aminti despre„Arapii”, așa cum erau numiți arabii cu pielea de culoare închisă, o minoritate care a locuit pe teritoriul țării noastre.
Ce era poporul „arap”
În secolul al XVI-lea, în Europa Occidentală, persoanele de origine culoare erau adesea prezente în viața cotidiană a aristocrației, fiind angajate ca servitori în reședințele regale, muncitori în porturi sau depozite, bone sau chiar însoțitori „exotici” în suita nobililor.
Cu toate acestea, deși în Occident erau întâlnite des astfel de persoane, în Principatele Române, aflate departe de rutele coloniale și fără legături directe cu teritoriile din Africa, America ori Asia, întâlnirea cu astfel de persoane era extrem de rară, iar pentru majoritatea locuitorilor, aproape necunoscută, cel puțin până în secolul al XIX-lea. Au început să fie formate sate întregi de „arapi“ musulmani.
La începutul secolului XX, grupuri de africani și indieni au început să lucreze muncă de câmp în Bărăgan.
Cum au ajuns în România
Până ca Dobrogea să intre în componența Regatului României în anul 1878, ținutul de la Dunăre la Marea Neagră a fost, timp de 460 de ani, un avanpost de la capătul Imperiului Otoman. La acea vreme, Dobrogea era un ținut sărăcăcios, în care predominau sate pescărești și turme cu oi, dar mai puțin comunitățile agricole.
În câmpiile Dobrogei, ciobanii transhumanți care veneau din Valahia care își aduceau oile la păscut erau aspru taxați de autoritățile otomane care păzeau cu mare grijă pădurile rămase.
Românii erau minoritari în acea zonă, iar potrivit statisticilor oferite de Ion Ionescu de la Brad, în prima jumătate a secolului al XIX-lea, în Dobrogea locuiau 15.764 de familii, dintre care 47,58% erau musulmani, 23,19% români,14% bulgari şi 11% slavi. În categoria musulmanilor intrau şi grupurile de tătari şi cerchezi, aduşi de otomani în scop defensiv.
Când a trebuit să schimbe cele trei județe bogate din Basarabia de Sud cu Dobrogea otomană, autorităților române nu le-a convenit, iar presa națională i-a desființat pe cei care au încheiat târgul cu rușii.
„Pentru a ţine în respect şi în ordine populaţiunile sălbatice ale Dobrogei, ne va trebui să întreţinem acolo o armată considerabilă“, scriau jurnaliştii de la „Presa“, un oficios conservator din 1878. De asemenea, și Mihai Eminescu, în paginile ziarului „Timpul“, critica acest schimb oferit de ruşi. Mai ales pentru conservatori, Dobrogea era o țară băltoasă, fără miză economică.
Despre satele „arapilor” dobrogeni
În Dobrogea de atunci existau mai multe tipuri de neamuri cu diverse origini etnice. Ideea ca Dobrogea să fie populată cu „arapi” (arabi-sirieni, dar probabil unii și cu descendență nord-africană), i-a aparținut unui anume pașă Hasa, iar despre acest eveniment scria, în anul 1934, căpitanul M.D Ionescu:
„Paşa Hasan aduse în Dobrogia 145 de familii de arabi, popor ale cărui aptitudini agricole sunt recunoscute. Aceste familii fură aşezate la Docuz-agaci (Nouă arbori) şi în cinci alte sate din prejur. Prin 1860, această colonie era încă în Dobrogia şi prospera prin agricultură.“
Despre acești oameni se știa că au fost soldați otomani, recrutați din provinciile arabe sau nord-africane și lăsați la vatră în Dobrogea. Cel mai probabil au servit în garnizoana de la Arab Tabia, de lângă Silistra. Conform recensământului otoman din 1850, în Dobrogea otomană se aflau 145 de „arapi“, adică aproximativ 0,9% din populație. Cele cinci sate ale arabilor, unele cu nume sugestive, precum Arab- Köi, au prosperat de-a lungul timpului, cu mici excepții – cel puțin asta mărturisea, în anul 1861, geograful francez Guillaume Lejean. Cea mai prosperă era Dokuz Agaç (n.r. – Nouă copaci), astăzi localitatea Măgura.
Astfel de comunități au existat nu doar în Dobrogea, ci și în Muntenia și Oltenia:
În luna martie a anului 1917, peste 3.000 de prizonieri originari din nord-vestul şi din centrul Africii, precum şi din India, au fost transferaţi în România, unde s-au organizat aşa-zisele Colonii agricole ale prizonierilor de război de culoare“, preciza pentru „Adevărul“ profesorul Vitalie Buzu.
„Istoria lagărelor germane construite în timpul Primului Război Mondial începe pe Frontul de Vest. Pierderile mari suferite de anglo-francezi pe Frontul de Vest în anii 1914-1916 au determinat mobilizarea resurselor umane din colonii. Unităţi militare cu băştinaşi afro-asiatici au ajuns implicate în marile bătălii de pe Bătrânul Continent. Inevitabil, mulţi dintre aceştia au căzut în prizonierat german. Lagăre de prizonieri de culoare au fost organizate la Wünsdorf şi Zossen, în Germania. Mortalitatea uriaşă a prizonierilor din aceste lagăre a determinat autorităţile germane să caute soluţii. După consultări cu Turcia şi cu Austria, s-a hotărât transferarea prizonierilor în România“, relatează istoricul.
Și-au dorit să lupte la Mărășești
„În Ialomiţa s-au adus, pentru lucrul câmpului, prizonieri francezi de culoare, chiar şi anamiţi. Sunt aşa de slabi, din lipsă de hrană, încât munca lor e inexistentă“, preciza și prim-ministrul României, pro-german, Alexandru Marghiloman.
Foarte mulți dintre ei nu au supraviețuit bolilor de plămâni, rinichi sau tuberculozei, însă cei care au rezistat au reușit să se adapteze în România, beneficiind de hrană și ospitalitate:
„Lucru uşor: 400 gr. pâine, 100 gr. carne, 250 gr. mămăligă, 125 gr. verdeţuri, 75 gr. orez, 300 gr. ridichi, 25 gr. sare, 12 gr. cafea, 30 gr. untură. Lucru greu: 500 gr. pâine, 180 gr. carne sau 100 gr. pastramă, 55 gr. untură“, scria I.C. Filitti, prefectul judeţului Ialomiţa în 1916, despre meniul prizonierilor.
Aceștia primeau și ajutoare de la Crucea Roșie, potrivit memoriilor lui Dumitru Seceleanu:
„La moşia Mărculeşti, din vale, era un lagăr de prizonieri francezi din colonii şi un alt lagăr de prizonieri englezi, soldaţi aduşi din colonii; din India şi alte colonii. Prizonierii erau îngrijiţi de Crucea Roşie elveţiană, cu sediul la Geneva, şi de unde se trimiteau, de două ori pe lună, o cutie de 5 kg cu diferite alimente şi rufe, şi de la care cumpăram şi noi zahăr, cafea, ceai, ce lipsea din ţară. Aceşti prizonieri erau foarte veseli şi mulţi din ei muncitori de câmp, chiar noi i-am întrebuinţat la lucru, la vie, prăşitul porumbului şi altele, plătindu-le cu 10 bani pe ceas. Este foarte interesant că în timpul când au început luptele cele mari de la Mărăşeşti, aceşti prizonieri au venit la mine la moşie să mă cerceteze dacă e departe până la Mărăşeşti şi pe unde s-ar putea duce şi ei acolo. Au fost însă îndemnaţi să nu se ducă şi să-şi vadă de treabă“.
