Cum arătau satele și locuințele în Dobrogea la finalul secolului al XIX-lea. Influențele otomane erau la tot pasul: „Au un aer umed și infect”
Dobrogea a devenit parte din România după Războiul de Independență, dar cu toate astea, zona și-a păstrat specificul otoman chiar și la sfârșitul secolului al XIX-lea.
„Unele sate sunt fără nicio rânduială, cu locuințe în starea cea mai primitivă”
Satele din Dobrogea au fost descrise la sfârșitul secolului XIX de către doctorul Gheorghe Crăiniceanu, în volumul „Igiena țăranului român”, publicat în 1895 la București.
„Satul românesc se cunoaște de departe și se poate deosebi de cel tătăresc, căci toate satele creștine au o mulțime de arbori, iar în cele tătărești, dacă sunt arbori la casă, se poate ști că a locuit sau locuiește un turc, dar mai ales creștin. Unele sate sunt fără nici o rânduială, cu locuințe în starea cea mai primitivă, lipsite de plantații și de păduri. În centrul județului Constanța, comunele sunt foarte depărtate unele de altele, iar pe malul Dunării sunt foarte aproape și lipsesc șosele bune.
Ar trebui să se interzică construcția caselor cu tezic, iar statul să le înlesnească locuitorilor lemne de construcție din pădurile sale. Emigrarea tătarilor din plasa Mangalia a fost colosală și a rămas în urma lor multă piatră de la îngrădirea curților și ariilor. Această piatră ar ajunge pentru construirea tuturor caselor românilor stabiliți aici și statul, rămânând proprietar al acestui pietriș, să nu mai încerce a se vinde prin licitație, la care nu se prezintă cumpărători, ci să se dea cu chibzuință coloniștilor ce vin a-și face aici case.
Tătarul clădește șubred, locuințe mizerabile, mici în raport cu numărul locuitorilor, fereastra nu se deschide, e de tot mică și lipită cu hârtie ori țiplă, rar cu geam. Soba se deschide adeseori afară, iar musulmanii întrebuințează uneori mangalul, care este un izvor bogat de a produce oxid carbonic; altă dată ard tezic în loc de lemne, și cum tezicul e bălegar uscat, face un fum ce infectează aerul.
Casa tătarului se compune din o intrare, unde e un coș sau sobă cu vatră, ce le servește de bucătărie, și din o cameră cu tavan foarte jos; patul lipsind, e înlocuit de o rogojină pe care se culcă. Curțile tătărești sunt adesea îngrădite cu pietre sau cu cărămidă nearsă, din care își fac și casele, care nu sunt lipite pe dinafară”, scrie Gheorghe Crăiniceanu în cartea sa, potrivit historia.ro.
„Românii, turcii, nemții și găgăuții au în general case bunișoare”
De asemenea, doctorul a explicat cum arătau la acea vreme casele turcilor, românilor și nemților. În timp ce locuințele musulmanilor au un aer „umed și infect”, cele ale creștinilor sunt tradiționale, în care se găsesc „coșul sau soba cu vatră”.
„Românii, turcii, nemții și găgăuții au în general case bunișoare. Casele musulmanilor au un aer umed și infect, de obicei fiind lipsite de lumină și de ventilație. Casele mai bune ale creștinilor au o intrare, tindă, în care este coșul sau soba cu vatra, și încă una sau două camere. La multe din ele tavanul este de 2 ½ m, ferestrele suficiente și putându-se deschide; nu sunt însă toate casele văruite; în cea mai mare parte sunt acoperite cu stuf și rareori cu olane.
Zidurile sunt de nuiele, piatră ori chirpici (un fel de cărămidă de pământ neras). În casă e pat curat cu așternut confortabil. Alături cu „Satul românesc se cunoaște de departe și se poate deosebi de cel tătăresc, căci toate satele creștine au o mulțime de arbori, iar în cele tătărești, dacă sunt arbori la casă, se poate ști că a locuit sau locuiește un turc, dar mai ales creștin. Unele sate sunt fără nici o rânduială, cu locuințe în starea cea mai primitivă, lipsite de plantații și de păduri.
În centrul județului Constanța, comunele sunt foarte depărtate unele de altele, iar pe malul Dunării sunt foarte aproape și lipsesc șosele bune. Ar trebui să se interzică construcția caselor cu tezic, iar statul să le înlesnească locuitorilor lemne de construcție din pădurile sale. Emigrarea tătarilor din plasa Mangalia a fost colosală și a rămas în urma lor multă piatră de la îngrădirea curților și ariilor.
Această piatră ar ajunge pentru construirea tuturor caselor românilor stabiliți aici și statul, rămânând proprietar al acestui pietriș, să nu mai încerce a se vinde prin licitație, la care nu se prezintă cumpărători, ci să se dea cu chibzuință coloniștilor ce vin a-și face aici case”, se mai arată în volumul acestuia.
