Jaful de pe Calea Victoriei, crime și teroare în Bucureștiul anului 1945
În martie 1945, capitala României era scena unui val de jafuri, crime și acte de violență ce țineau prima pagină a ziarelor. Cotidianul „Timpul” descria atmosfera apăsătoare a orașului: furturi peste furturi, atacuri armate și asasinate care răvășeau liniștea bucureștenilor. În paralel, Poliția Capitalei, slăbită de epurările politice și de lipsa de personal, încerca să facă față infractorilor tot mai îndrăzneți.
Între haosul bandelor și noile planuri de ordine, Bucureștiul trăia zile de nesiguranță, panică și neîncredere, notează Historia.
Jafuri de zeci de milioane de lei și asasinate
Cea mai răsunătoare lovitură a avut loc la magazinul „Empire” de pe Calea Victoriei nr.150. În noaptea de 10 spre 11 martie, hoții au sustras pe lângă ciorapi de mătase și genți din piele de antilopă, suma de 30 milioane de lei.
Hoții au fost repde prinși. Autorii, Nicolae Arunctueanu și Petre Iliescu, depozitaseră marfa într-un garaj de pe Splaiul Unirii, apoi, după cum aveau chiar ei să mărturisească, au vândut-o pentru doar 4 milioane lui Fima Frenkel, un cunoscut tăinuitor.
Poliția a descoperit legături și cu un alt jaf, la croitoria „Krauss”, dar Frenkel continua să-și proclame nevinovăția, chiar dacă hainele sale erau cusute cu stofă furată.
În aceeași noapte, a fost spart și magazinul „Stylorex”, din apropierea berăriei „Gambrinus”, unde au dispărut bunuri în valoare de 13 milioane de lei.
Mai grav a fost atacul asupra sediului Bisericii Adventiste din strada Eduard Grant, unde familia Isaia Ceva a fost surprinsă de hoți.
Un bărbat, I. Lascu, a fost împușcat mortal, iar autorul jafului s-a dovedit a fi fostul ciclist Constantin Tudose, prins după mai multe luni de cercetări.
Nici crimele nu lipseau. În strada Obedenaru, un inginer și-a găsit servitoarea și concubinul acesteia morți în pat, suspiciunile indicând o posibilă otrăvire.
Bucureștiul, un oraș în care violența era la ordinea zilei
Ziarul „Timpul” publica declarațiile noului prefect al Poliției Capitalei, colonelul Teodor Petruc, care încerca să liniștească populația.
Acesta anunța înființarea comitetelor cetățenești, formate din 600 de voluntari înarmați, ce patrulau împreună cu armata și poliția. Un batalion de jandarmi întărit, pus la dispoziție de comandamentul sovietic, completa dispozitivul.
Creșterea explozivă a infracționalității era explicată prin epurările comuniste din rândul polițiștilor.
Chiar colonelul Petruc recunoștea că reducerea efectivelor a dus la un număr „îngrijorător” de furturi și jafuri.
Soluția sa: patrule mixte, rechemarea unor funcționari verificați și eliminarea „elementelor reacționare”.
Noul prefect promitea să stârpească tâlhăriile, cerșetoria, vagabondajul și prostituția. În plus, anunța înființarea unui „pichet de alarmă”, disponibil non-stop la telefonul 6.20.40, pentru a interveni imediat în cazuri de urgență.
Atmosfera Bucureștiului din martie 1945 era însă departe de liniștea dorită. Orașul trăia sub spectrul fricii: bande de hoți violenți, crime rămase nerezolvate și o poliție în criză, prinsă între presiunea politică și nevoia de ordine.
În ciuda promisiunilor, cetățenii nu puteau fi siguri că strada pe care pășeau în fiecare zi nu ascundea o nouă victimă a violenței.
