Poetul român care a urinat pe statuia lui Stalin. A fost exmatriculat de la facultate
Deși considerat de Mircea Cărtărescu și Emil Brumaru drept un maestru, poetul Leonid Dimov a trăit în anonimat și marginalizare.
Figura emblematică a onirismului românesc, Dimov nu a fost doar un poet nonconformist, ci și un spirit de frondă, veșnic persecutat de autoritățile comuniste.
Unul dintre cele mai controversate episoade din viața sa a fost „incidentul Stalin”: momentul în care, beat fiind, a urinat pe statuia dictatorului sovietic, într-un gest care i-a atras un dosar penal și exmatricularea, scrie Adevarul.
Rebelul din Herăstrău
Într-o seară din 1957, poetul, însoțit de frații Berbecaru, s-a îmbătat după primirea salariului. Aflat în Parcul Herăstrău – numit atunci Parcul Stalin – Dimov a fredonat cântece legionare și a urinat pe statuia lui Stalin.
Gestul sfidător, aparent impulsiv, a fost notat cu rigurozitate de Securitate. Interogatoriile și dosarul penal întocmit de autorități consemnează acuzația de manifestare legionară, deși Dimov și prietenii săi au negat totul.
În cartea Leonid Dimov – Un Oniric în Turnul Babel, criticul Luminița Corneanu menționează că povestea nu a fost niciodată dovedită în totalitate.
Totuși, mulți apropiați ai poetului susțin că incidentul a fost real, iar scăparea lui de urmări legale s-a datorat intervenției unei rude influente pe lângă un general sovietic.
Acesta a fost doar începutul. Autoritățile au continuat să-l hărțuiască pe Dimov, deschizând pe numele său un dosar de urmărire informativă compus din șase volume și peste 2000 de pagini.
Casa i-a fost supravegheată, i s-au montat microfoane, iar fiecare pas îi era documentat. Dincolo de frica personală, Dimov era îngrijorat de impactul asupra operei sale: „grija lui era legată de literatură, nu de viața lui”, scria Dumitru Țepeneag.
Din Basarabia în exilul interior
Născut pe 11 ianuarie 1926, la Ismail, în Basarabia, într-o familie cu origini evreiești, viața lui Dimov a fost marcată de respingere, stigmatizare și o dorință permanentă de a-și nega trecutul.
Încă din copilărie a fost agresat verbal de alți copii pentru originea sa – „Jidove, Jidove!”, i se striga pe stradă. Mama lui, Nadejda, pentru a-l proteja, i-a dat numele de fată, Dimov, ștergând oficial orice legătură cu tatăl său, Naum Mordcovici.
În tinerețe, Dimov a flirtat atât cu ideile legionare, cât și cu cele comuniste, o oscilare care nu dovedea atât o convingere ideologică, cât o căutare de identitate și un strigăt după apartenență.
A fost membru al PCR pentru scurt timp, dar a demisionat repede. Mai târziu, ironic, comuniștii îl vor trata ca pe un disident.
Pasiunea lui era biologia. Își dorea să ajungă explorator în inima Amazonului, la Manaos – „un port făcut din sticlă în închipuirea mea”, scria el.
A urmat cinci facultăți (biologie, litere, drept, teologie, matematică), dar nu a absolvit niciuna. Cel mai aproape a fost de biologie, însă incidentul din Herăstrău i-a curmat cariera academică. După arestarea sa, Dimov a fost exmatriculat și a devenit practic inangajabil.
Poezia, singura salvare
Viața personală a fost la fel de tumultuoasă ca și cea profesională. A avut două mari iubiri – Lucia Salam și Ana Marina Pâcă. Prima căsătorie a fost marcată de gelozii, lipsuri materiale și infidelități. A doua, ceva mai stabilă, i-a adus și echilibrul literar, odată cu formarea grupului oniric alături de Dumitru Țepeneag.
Chiar și așa, Dimov nu a fost promovat în mod corespunzător decât târziu. Publica rar, iar cenzura și Securitatea i-au subminat cariera. Într-o notă din dosarul său, ofițerii scriau clar: „Dacă are o atitudine corespunzătoare, lucrările lui să apară mai frecvent și să se bucure de o critică mai bună”.
