Iată motivele pentru care divorţează românii
Uşile sălilor de judecată sunt deschise pentru toţi cei care sunt curioşi să vadă cum decurge un proces de divorţ. Este o experienţă care ar trebui încercată mai ales de către cei care şi-au ales deja modelul invitaţiilor şi culoarea baloanelor care vor decora restaurantul. Mai ales pentru ei e bine de ştiut că da, oricât de frumos ar fi începutul, într-un final se poate ajunge şi aici: momentul la care, după ani de căsnicie, nu mai contează decât cui îi rămâne Oltcitul şi cine se alege cu Matizul.
Întrucât solicitarea divorţului din culpă proprie nu este permisă de lege, persoana care înaintează acţiunea de divorţ trebuie să precizeze motivele pentru care celălalt se face vinovat şi să aducă dovezi în susţinerea acestora. Sistemul pare construit în aşa fel încât să ucidă şi ultimele sentimente care ar mai putea exista între un soţ şi o soţie a căror căsnicie a ajuns la răscruce: îi forţează să-şi vâneze defectele şi le lipeşte două etichete cumplite, a căror simplă pronunţare sugerează că nu mai există drum de întoarcere - unul devine reclamant, iar celălalt, pârât.
O schemă de karate
La Judecătoria Sectorului 1, într-o sală cât sufrageria unui bloc comunist, transpiră laolaltă bărbaţi şi femei de toate vârstele, plus o pleiadă de avocaţi plictisiţi care îşi aşteaptă rândul la bară. Un gardian mustăcios le scrutează dintr-un colţ pe viitoarele femei divorţate, în timp ce judecătoarea o îndeamnă pe o tânără îmbrăcată modest să pună mâna pe Biblie şi să repete după ea: „Jur să spun adevărul şi să nu ascund nimic din ceea ce ştiu. Aşa să îmi ajute Dumnezeu".
Într-adevăr, tânăra despre care grefierul notează că este verişoara reclamantei este hotărâtă să nu ascundă niciun detaliu: „Eu am stat la ei în casă timp de patru luni. A bătut-o la fundul gol până i-a dat sângele. I-a făcut o schemă de karate de a doborât-o la pământ. După aia a dat cu pumnul în tavan şi a spart frigiderul cu ciocanul". Pârâtul, un bărbat înalt şi foarte bine legat, pare consternat de cele afirmate la adresa sa. Judecătoarea face eforturi să îşi stăpânească zâmbetul şi, întorcându-se către grefier, dictează pe un ton impersonal: „Declar că am asistat personal la agresiuni fizice între cei doi. Am văzut cum pârâtul i-a aplicat reclamantei o schemă de karate, iar aceasta a căzut la pământ".
Dosarul următor pare mult mai complicat, chiar dacă nu a ajuns încă în faza martorilor. Judecătoarea pune întrebări, cei doi răspund şi îşi aruncă acuzaţii. Din această discuţie în trei se developează toată intimitatea unei căsnicii care durează, cum-necum, de peste 15 ani. Soţul, inginer, pleca des în călătorii de serviciu. Soţia, profesoară, se titularizase într-o localitate aflată la 200 de kilometri de Bucureşti. Se vedeau mult prea rar pentru ca sentimentele de la început să reziste, dar destul de des încât să facă trei copii. Cel mic şi cel mare locuiesc acum împreună cu tatăl. Acesta i-a dus pe trasee de munte interzise. Mijlociul stă cu mama şi a avut o tentativă de sinucidere. Următorul termen - peste trei săptămâni.
Televizorul şi frigiderul
Dosarele se succed într-un ritm alert. Înfăţişările durează puţin şi nu par să rezolve nimic. Unii aduc drept martor un vecin, alţii - iar un coleg de serviciu, alţii - o rudă. Se vorbeşte despre un bărbat alcoolic care nu aduce niciun ban în casă, despre o femeie care nu spală şi nu face mâncare şi despre un cuplu în care cei doi stau prea mult la serviciu şi fiecare şi-a găsit pe altcineva. După numai patru ani de căsătorie, un cetăţean de origine turcă şi o româncă arătoasă s-au hotărât să continue pe drumuri separate. L-au adus în faţa instanţei, ca martor, pe un prieten comun, şi el tot cu obârşii otomane. Judecătoarea întreabă cu hotărâre, ca şi cum omul acela chel şi negricios din faţa ei ar avea răspunsuri pentru toate întrebările din lume: „De ce nu se mai înţeleg cei doi?". Turcul îşi scoate mâinile din buzunare şi începe să gesticuleze: „Problem cu banii. E criza asta, certuri mari! Problem cu banii!".
Varianta cea mai simplă a unui divorţ pare aceea în care copiii sunt suficienţi de mari încât să nu mai fie afectaţi direct de despărţirea părinţilor, iar soţii îşi împart agoniseala fără conflicte. Scena are ceva din liniştea şi tristeţea unui sfârşit de octombrie: un cuplu aflat în pragul vârstei a treia se înfăţişează timid în faţa judecătoarei. Bărbatul poartă pantaloni de culoarea oului de raţă călcaţi impecabil, la dungă. Femeia are părul pieptănat într-o parte şi o rochie neagră, foarte elegantă cândva. Judecătoarea răsfoieşte hârtiile din dosar şi începe să citească: „Părţile au convenit la împărţirea bunurilor după cum urmează: parterul imobilului din strada Moldovei îi revine reclamantei, iar etajul şi mansarda îi revin pârâtului. Televizorul Sony îi revine reclamantei, iar frigiderul marca Beko îi revine pârâtului. Autoturismul Matiz va rămâne în proprietatea reclamantei, iar autoturismul Oltcit îi va reveni pârâtului".
Din 2011, divorţul e mai uşor
Începând cu 2011 divorţurile în care cei doi soţi se înţeleg pe cale amiabilă vor putea fi rezolvate doar prin notar, fără a mai ajunge la tribunal. Legea „micii reforme" în justiţie, promulgată luni de Traian Băsescu, vizează şi soluţionarea proceselor de divorţ pe cale administrativă.
