Povestea de dragoste care a dus la legalizarea căsătoriilor gay
Curtea Supremă a Statelor Unite a luat o decizie istoritcă vineri (26 iunie): căsătoria între persoanele de acelaşi sex a fost legalizată în toate cele 50 de state americane. Una dintre persoanele care au făcut această decizie posibilă este Edith Windsor, o femeie de 86 de ani, care s-a luptat timp de patru ani, de la moartea soţiei sale în 2009, pentru ca mariajul lor să fie recunoscut de autorităţi.
Edith Windsor şi soţia ei, Thea Spyer au fost împreună timp de peste 40 de ani, până la moartea lui Spyer în 2011. În testament, soţia lui Edith a numit-o pe aceast drept unic moştenitor. Cele două s-au căsătorit în 2007 în Canada, dar, datorită legilor din Statele Unite, a fost obligată să plătească taxe de aproape 600.000 dolari. Acest lucru nu s-ar fi întâmplat cu un cuplu heterosexual. Simţindu-se nedreptăţită, Edith a dat în judecată statul american în 2009, cu ajutorul avocatei Roberta Kaplan, conform publicaţiei „New Yorker”.
În vârstă de 49 ani, căsătorită la rândul ei cu o femeie şi cu un copil de nouă ani, Roberta Kaplan a luat cazul pro bono, neştiind că acest proces va duce la renunţarea Defense of Marriage Act (nr. Act pentru protejarea căsătoriei). Acesta prevedea că o căsnicie poate avea loc doar între un bărbat şi o femeie şi le dădea voie statelor americane să nu recunoască o casnicie între persoanele de acelaşi sex. Când Edith a câştigat procesul, actul a fost declarat neconstituţional, un pas important, care a dus la oficializarea anul acesta al căsniciilor gay.
Povestea emoţionantă a unui cuplu care a dus la schimbarea legii
Edith Winsdor a crescut în Philadelphia, unde s-a căsătorit cu prietenul cel mai bun al fratelui său. „Era exact ce şi-ar dori orice fată. Era frumos şi puternic, dar gentil. Dacă eram hetero, cred că ar fi fost dragostea vieţii mele”. Doar că Edith s-a gândit că s-ar putea să nu fie hetero şi, în 1952, la mai puţin de un an de la nuntă, a divorţat.
La 23 de ani, Edith s-a mutat în New York, pentru a urma un master în matematică. A aplicat pentru un post la o companie de energie atomică, în programare, iar slujba necesita un control al FBI-ului. Edith s-a temut că o vor întreba lucruri despre sexualitatea ei. Nu era ilegal să fii gay, aşa cum a aflat când se pregătea pentru interviu. Era însă ilegal să faci sex cu o persoană de acelaşi sex, să dansezi cu cineva de acelaşi sex, să te îmbraci în haine de sex opus. S-a dus la interviu pe tocuri şi în rochie cu crinolină, dar agenţii aveau întrebări despre sora ei. Edith a fost, într-un final, angajată. În 1958 a ajuns să lucreze la IBM, în programare, o meserie la care nu aveau acces multe femei.
Edith a cunoscut-o pe soţia sa, Thea Spyer, în anii 1960, într-un restaurant de pe Fifth Avenue. Edith se ducea acolo pentru că auzise că, vineri seara, e plin de lesbiene şi ea îşi dorea să cunoască câteva. „Bărbaţii mă vedeau ca fiind foarte sexy. Dar femeile nu prea...”. De când îşi dăduse seama că e lesbiană, Edith fusese în mai multe baruri gay, unde dansa cu alte femeie, dar fără nici o finalitate. Când a văzut-o pe Thea, o absolventă de psihologie, s-a îndrăgostit instant.
Thea provenea dintr-o familie bogată de evrei care fugise din Olanda chiar înainte de invazia naziştilor. Primul an de relaţie a fost greu, iar Edith e convinsă că: „îi plăcea partea sexuală, dar nu cred că mă vedea ca o parteneră de viaţă”. Dar lucrurile au început să meargă din ce în ce mai bine. Edith îşi dorea însă copii, un lucru imposibil pentru un cuplu homosexual, iar Thea lucra într-un domeniu care susţinea că homosexualitatea e o boală mentală. Nici căsnicia nu era o opţiune, dar Thea a cerut-o de nevastă, în 1967. În loc de inel, i-a dat o broşă cu diamante.
S-au căsătorit după patru decenii de relaţie
În 1977, Thea a fost diagnosticată cu scleroză multiplă cronică. Asta a însemnat că, încetul cu încetul, ea nu a mai putut merge şi a fost nevoită să apeleze la un scaun cu rotile. Pentru a o ajuta să respire, Edith îi punea un tub de oxigen pe parcursul nopţii. Asta a mai însemnat că, în 2007, când Edith şi Thea au mers în Toronto pentru a se căsători, au avut nevoie de mult ajutor.
„Am avut patru domnişoare de onoare şi doi cavaleri cu sarcini clare”. Ei trebuiau să o dea jos pe Thea din avion, să îi pună scaunul şi să îi ţină mâna când Edith i-a pus inelul de deget.
Nunta lor a fost anunţată în publicaţia Times. „Sute de oameni ne-au scris să ne felicite”. Edith a recunoscut că, deşi erau împreună de 40 de ani, căsnicia e cu totul altceva. „E un cuvânt magic. Thea se uită zilnic la inelul ei şi se simte membră a unei specii rare care se poate iubi până când «moartea ne va despărţi»”, a spus Edith, la un marş pentru legalizarea căsătoriei gay.
Thea a murit pe 5 februarie 2009. La câteva săptămâni, Edith a avut atac de cord. „Sindromul inimii frânte. Se întâmplă des în cazul soţilor după ce îşi pierd partenerul”.
Apoi un documentar despre cele două, „Edie şi Thea”, a început să fie vizionat la festivalurile de film din lume şi oamenii au început să o caute pe Edith pentru a vorbi cu ea. Femeia a început să călătorească în jurul lumii, pentru a vorbi comunităţilor gay.
Însă trebuia să şi plătească sute de mii de dolari statului american. Aşa că a început să strângă bani, dar şi-a dat seama că e taxată pentru orientarea ei sexuală. Aşa că a început să caute avocaţi şi a găsit-o pe Roberta Kaplan.
Edith a câştigat procesul în 2013
„Norocul” lor a fost că Edith era văduvă şi nu exista şansa ca ea şi Thea să se despartă pe perioada procesului. În plus, în 2008, statul New York a decis că va recunoaşte căsniciile legalizate în alte state. Un alt atuu a fost sprijinul pe care Preşedintele Barack Obama l-a oferit atât lui Edith în procesul ei, când şi comunităţii gay în general.
Pe 26 iunie 2013, Edith şi avocata ei au câştigat procesul, iar Actul a fost declarat neconstituţional. Obama a sunat-o imediat pe Edith, din Air Force One şi i-a spus că povestea ei l-a impresionat.
Actul pentru protejarea căsătoriei, implementat în 1996
În anii 70 şi 80, câţiva activişti pentru drepturile homosexualilor au intentat procese privind căsnicia între persoanele de acelaşi sex, dar fără succes. Însă, în 1990, trei cupluri au cerut să fie căsătorite în Hawaii. Când autorităţile au refuzat, au dat în judecată statul. În 1993, Curtea Supremă a decis că statul Hawaii trebuie să aibă motive legale pentru a le refuza cuplurilor dreptul de a se căsători.
Opozanţii căsniciilor homosexuale au propus, în 1996, Defense of Marriage Act (nr. Act pentru protejarea căsătoriei). El definea căsnicia ca „o relaţie cu care comunitatea e de acord şi care încurajează actul sexual cu scopul procreerii”. Astfel, mariajul devenea un proces reproductiv. Iniţiatorii actului au numit homosexualitatea ca un act destructiv, hedonistic, narcisist. Actul a fost aprobat de Bill Clinton în 1996.
Avocata Mary Bonauto, specializată în drepturile persoanelor homosexuale, a încercat să găsească o soluţie pentru a invalida actul. Ea s-a inspirat din felul în care căsnicia inter-rasială a fost acceptată în State: mai întâi o interdicţie dintr-un stat a fost declarată neconstituţională, pentru a mai apoi toate statele să declare mariajul între persoane de rase diferte legal de Curtea Supremă.
Acest lucru s-a şi întâmplat în Vermont, în 1999: Curtea Supremă a acestui stat a dat dreptate cuplurilor homosexuale, iar la scrut timp a introdus parteneriatul civil. În 2003, în Massachusetts, cuplurile de acelaţi sex au primit dreptul de a se căsători. În ciuda efoturilor naţionale, inclusiv ale preşedintelui George W. Bush, oamenii au început să îşi oficializeze relaţiile în 2004.
