Marea finală mică

George Stanca

Ce fotbal minunat se joacă, tot la capitolul "pe bune, nu amicale", când miza este mică, nu inexistentă, şi neapăsătoare. Am prevăzut cu toţii o sumendenie de goluri, şi le-am avut.

La finalele mici e o tradiţie: să se dea goluri în exces, ceea ce nu e rău, cel mai adesea spectacolul "mic" umilind estetic pe cel „mare" şi greu.

Uite, acum mai sunt câteva ore până la disputarea finalei, se închide ediţia, eu scriu "în orb" şi nu ştiu ce se va întâmpla între Olanda şi Spania.

Dar, presimt că va fi un meci constipat, arid şi sec, fără sare şi piper, bătrânesc, dacă nu se va marca repede şi mult spre a se bulversa toate calculele şi a se deschide jocul.

Nu uit recordul de urâţenie al finalei Brazilia-Italia din Los Angeles, USA, Rose Bole, '94, meci la care am renunţat a-l viziona pe viu, preferând, ca o sugestie a îngerilor atlantici, a mă reîntoarce la glie, de dorul Patriei. Şi bine făcui atunci.

Nu cred că acest record va fi - Doamne fereşte! - depăşit, ci din contră. Oricum, nu va fi ce a fost în finala mică dintre Germania şi Paraguay, 3-2. Un meci al lui Forlan, care era căutat şi chiar dacă nu era pe teren, plus Suarez, contra rezervelor, promisiunilor de titulari ai Germaniei.

Altfel, inşi pe care, în mare, cred că îi vom revedea în aceeaşi alcătuire - sau pe aici - la viitoarele Campionate Europene. O echipă promiţătoare cu toţi ausländerii ei... sau poate de aceea. Nu ştiu, să nu scriu cu păcat, m-a frapat intrigat gripa nemţilor şi-a durut deloc în spate faptul că durerile lui Klose l-au împiedicat să devină un golgeter istoric.

Ce se străvede la fotbalul german este însă concepţia coerentă şi fermă în a crea un concept întru existenţa şi persistenţa echipei naţionale. La noi, treaba asta e lăsată numai la latitudinea selecţionerului, în loc ca el să fie vârful unei piramide de specialişti, reali şi leali, pe care să se sprijine. Iar mă doare de Mama Ţară...

George Stanca