79 de ani de când Regele Carol al II-lea a renunțat la Tronul României în favoarea lui Mihai I
Acum 79 de ani, în 6 septembrie 1940, se întorcea o altă filă majoră din istoria României. După 10 ani și aproape 3 luni de domnie, Regele Carol al II-lea renunța la Tron în favoarea fiului său, Mihai, în vreme ce generalul Ion Antonescu, devenit prim-ministru din 4 septembrie, primea puteri depline în conducerea statului. Carol a reușit, cel puțin, să negocieze cu Antonescu plecarea din țară cu un tren plin de valori, dar să și primească o rentă anuală de 20 milioane de lei. După o domnie controversată, în vremuri tot mai tulburi, cel de-al treilea rege al Monarhiei Române lua calea exilului însoțit de cea care avea să-i fie alături pînă la moarte, Elena Lupescu.
Vara anului 1940 a fost una tragică pentru România. Tot ce se înfăptuise în secole de lupte, având ca încununare supremă realizarea României Mari, în 1918, se risipise în doar două luni. Mai întâi se pierduseră Basarabia, nordul Bucovinei și ținutul Herței, în urma ultimatumului sovietic din 26 iunie, apoi urmase lovitura năucitoare a Dictatului de la Viena, impus de Germania nazistă, din 30 august, când o bună parte din Transilvania fusese oferită Ungariei. Iar în aer plateau deja și pretențiile Bulgariei, pretenții ce aveau să se concretizeze chiar în ziua în care Carol lua calea exilului, 7 septembrie, când Cadrilaterul, cu tot cu Balcicul atât de iubit de Regina Maria, revenea, din ordinal lui Hitler, vecinilor de la sud de Dunăre. Regele pierduse aproape totul în cîteva luni, de la susșinerea armatei, la a politicienilor, dar și a poporului în rândul cărora legionarii nu pierdeau ocazia de a organiza manifestări și agitații – reduse ca participare – dar cu aer de simbol pentru sentimentele anticarliste. În disperare de cauză, Carol al II-lea îl numește președinte al Consiliului de Miniștri – deci, prim-ministru - în 4 septembrie, pe generalul Ion Antonescu (la gradul de maresal avea să se autopromoveze abia din august 1941) - militarul charismatic și cu mână forte – respectat de toate forțele politice – văzut ca singurul om capabil a reinstaura ordinea în țară. Și, de fapt, singurul care și-a și asumat, fără ezitări, și responsabilitatea conducerii. Dar căderea regelui nu mai putea fi oprită.
În 4 septembrie, l-a numit prim-ministru pe generalul Antonescu
În seara zilei de 4 septembrie, la ora 21, generalul Antonescu i-a cerut lui Carol al II-lea să îl investească cu puteri depline, declarând că Iuliu Maniu, C.I.C. Brătianu și Horia Sima cereau abdicarea ca o condiție esențială pentru crearea guvernului de ”uniune națională”. După multe ezitări, dându-și seama că orice rezistență era zadarnică, regele a semnat în dimineața zilei de 5 septembrie, la ora 3.50, decretul prin care Ion Antonescu avea ”depline puteri pentru conducerea statului român”. Regele își pierdea puterea reală, rămânând doar cu unele atribute clar specificate: era capul oștirii, avea dreptul de a bate monedă, conferea decorațiile, primea și acredita ambasadori, încheia tratate, avea drept de grațiere, amnistie și reduceri de pedepse. De asemenea, putea numi prin decrete regale, însă doar contrasemnate de președintele Consiliului de Miniștri, secretarii de stat și miniștrii. Putea numi inclusiv primul-ministru, dar, de fapt, acest „drept” se referea strict la numirea lui Ion Antonescu în acea funcție, pentru că, oricum, nu avea și dreptul de a-l revoca. În aceeași zi s-a suspendat Constituția din 27 februarie 1938 și au fost dizolvate corpurile legiuitoare, ceea ce însemna sfârșitul dictaturii regale instaurate la 10 februarie 1938. În orele următoare, Ion Antonescu și-a asigurat sprijinul unor adjutanți regali și al comandantului trupelor de gardă (generalul Coroamă), iar pe generalii devotați lui Carol, fie i-a trimis ”în misiune” departe de Capitală, fie i-a reținut, sub diverse pretexte, în clădirea Președinției Consiliului de Miniștri, făcându-i inofensivi. În tot acest timp legionarii se agitau în jurul Palatului Regal și trăgeau focuri de armă pentru a-l intimidat pe rege, dar Ion Antonescu nu a intervenit pentru a restabili ordinea, lăsând să se înțeleagă că nu o va face atât timp cât Carol al II-lea va fi pe tron. După consultări cu puținii oameni ce-i mai erau apropiați, dar văzând și toate semnalele ce veneau dinspre armată, Regele Carol a trebuit să se declare învins, acceptând plecarea de pe Tron. Dar nu înainte de a primi asigurări din partea lui Antonescu că va avea libertatea de a călători oriunde, că își va putea lua lucruri prețioase cu el și că va primi inclusive o rentă anuală din partea statului, de 20 milioane de lei. Însă, dacă ar fi refuzat să abdice, Antonescu i-a transmis că nu mai poate garanta pentru integritatea anturajului regal și a Regelui însuși. Partida era tranșată.
S-a ferit să folosească formularea „abdic” în „Manifestul către țară”
Așa că, în 6 septembrie, Carol semnează, la ora 6.10 dimineața, „Manifestul către țară” prin care își anuntă renunțarea la Tron. Dar are grijă anume să nu folosească cuvântul „abdicare”, ci formularea „trecând astăzi fiului meu grelele sarcini ale domniei”. Este și motivul pentru care, pe de o parte, ani mai târziu, după război, Carol a tatonat inclusiv posibilitatea revenirii în țară ca Rege, dar, pe de altă parte, a făcut o adevărată criză de nervi când fiul său, Mihai I, în propria Proclamație de părăsire a domniei, la 30 decembrie 1947, a folosit cuvântul „abdic”. Dar, firește, la data aceea, a fost vorba de un text impus de comuniști, nu unul scris de bunăvoie, precum Carol. Trezit din somn, Mihai devenea, la nici 19 ani, pentru a doua oară Regele României, depunând jurământul în Sala Tronului din Palatul Regal. Deși generalul Antonescu i-a promis lui Carol al II-lea protecţie împotriva legionarilor, despre care toată lumea ştia că juraseră răzbunarea lui Codreanu, există surse care afirmă că tot el le-ar fi sugerat legionarilor lui Horia Sima să oprească trenul cu 12 vagoane încărcate cu 3,5 tone de bagaje, inclusiv bunuri de mare preț din patrimoniul Coroanei, de la tablouri de mari maeștri, la bijuterii, goblenuri, porțelanuri, aurării și argintării, armuri ce decoraseră pereții Castelelor Peleș și Pelișor, plus 3 automobile de lux și să confiște pe loc ce li s-ar fi părut că ar aparține patrimoniului național. Oprirea trenului ar fi însemnat, firește, și o sentință clară asupra vieții lui Carol și a anturajului său, în frunte cu amanta regală, Elena Lupescu. „Eu nu pot face asta, pentru că mi-am dat cuvântul”, i-ar fi spus Antonescu lui Sima. Legionarii au așteptat trenul pe peronul din Timișoara, dar Carol, avertizat din timp, a dat ordin ca mecanicul să nu oprească în gară. Mitralierele legionarilor au ciuruit însă vagoanele, apoi, cu o locomotivă, aproape ca în filme, au pornit în urmărirea trenului. Schimburile de focuri între legionari și militarii însărcinați cu paza trenului au continuat până la trecerea graniței, în Iugoslavia. Carol al II-lea și Elena Lupescu au ajuns în cele din urmă în Elveția, după care aveau să umble prin lumea largă, Spania, SUA, Mexic, Cuba, Brazilia – unde s-au și căsătorit legal – dar neprinzând rădăcini pe nicăieri. Finalmente, s-au stabilit în Portugalia, unde fostul rege a și murit, la 4 aprilie 1953, fiind înmormântat în capela regilor Portugaliei din Estoril. 50 de ani mai târziu, în 2003, rămășițele pământești ale celui care a fost Carol al II-lea au fost aduse în România, la Curtea de Argeș, acolo unde sunt înmormântați și strămoșii săi, dar, din 2017, și Mihai I, propriul fiu.