Castelul Cantacuzino, „Micul Peleș” din Bușteni. A fost ridicat de cel mai bogat român de la începutul secolului 20
Ridicarea Castelului Peleș în Sinaia, la 1883, a fost semnalul pentru aristocrația românească a vremii de a își găsi pe Valea Prahovei locuri pentru înălțarea propriilor vile, spre a fi aproape de epicentrul Puterii, atunci când Regele Carol I, apoi urmașii lui, se aflau la Peleș. Cel considerat cel mai bogat român al începutului de secol 20, Gheorghe Grigore Cantacuzino, a dorit să înalțe o construcție pe măsura rangului și averii lui; Castelul Cantacuzino. Dar în Bușteni, vizavi de Caraiman, acolo unde în 1911 avea să apară „Micul Peleș”, palatul pe care cel poreclit „Nababul” ar fi dorit chiar să-i acopere acoperișul cu monede de aur.
Este, mai mult ca sigur, locul cu cea mai frumoasă panoramă asupra lanțului Bucegilor – aproape la 180 de grade – având în față Caraimanul. Crucea de pe vârf încă nu era ridicată atunci când, în 1901, Gheorghe Grigore Cantacuzino a dorit să-și înalțe propriul castel, ca un rival mai mic al regalului Castel Peleș. Născut în 1832, la București, Cantacuzino purta un nume istoric ale cărui rădăcini coborau atât către foști domnitori ai Țării Românești, cât și spre mari demnitari și chiar împărați ai fostului Imperiu Bizantin. Moștenise o mare avere pe care n-a încetat s-o sporească până într-atât încât ajunsese cel mai bogat român al vremurilor și cel mai mare deținător de pământuri din așa-numita „România Mică”. Șef al conservatorilor, ministru în nenumărate rânduri, prim-ministru de două ori, cel poreclit „Nababul” l-a tocmit pe marele arhitect Grigore Cerchez – cel care avea, printre altele, să transforme Palatul Cotroceni după gusturile Reginei Maria, dar a proiectat și Institutul de Arhitectură pe care-l vedem și azi aproape de Piața Universității – cu proiectul castelului. Iar Cerchez nu l-a dezămăgit zămislind o construcție din piatră și cărămidă, în dulcele stil neo-românesc.
Gheorghe Grigore Cantacuzino era poreclit „Nababul” datorită averii sale
Legenda spune că, mai târziu, Cantacuzino – într-o dorită demonstrație de putere financiară – ar fi vrut să acopere acoperișul, dar să paveze și curtea cu monede de aur - și nu puse oricum, ci pe cant - dar a renunțat la intenție. Nu se știe dacă a fost chiar așa, știut fiind că bogatul politician era mai degrabă renumit prin zgârcenia sa. Pe locul ales, o terasă de la poalele muntelui Zamora, ce dă și numele actualui cartier din Bușteni, însuși Carol I se gândise o vreme să înalțe Peleșul. Oricum, proprietatea cantacuzină era mult mai mare, cuprinzând aproape toată zona către Sinaia, cu pădurile de pe versanții munților de pe acea parte a Bucegilor. Castelul a fost gata în 1911, la inaugurare participând însăși Principesa (pe atunci) Maria cu una dintre fiicele ei, Prințesa Ileana. Cantacuzino nu avea să se bucure de castel prea multă vreme, o pneumonie doborându-l în martie 1913. Urmașii lui au avut, însă posibilitatea să o facă, dintre cei șase copii ai Nababului, Mihai „Mișu” Cantacuzino fiind, poate, cel mai cunoscut, mai ales, însă, prin căsătoria cu năbădăioasa Maruca Cantacuzino, devenită marea iubire a lui George Enescu, dar care, la rându-i l-a iubit cu patimă pe carismaticul filosof și universitar, Nae Ionescu, mentorul multor tineri intelectuali din perioada interbelică. Din 1928, oaspeții castelului au putut admira și Crucea ridicată pe Caraiman, iar în 1936 a fost sfințită și capela domeniului, în prezența Reginei Maria, a Patriarhului Miron Cristea și a marelui istoric Nicolae Iorga.
În vremea comuniștilor, a devenit sanatoriu TBC
Dar vremurile se schimbă, astfel că după instalarea regimului comunist, proprietatea, cu tot cu castel, e naționalizată. Edificiul va deveni un sanatoriu TBC, dar cu „circuit închis”, la el având acces doar figurile importante din Securitate și Ministerul de Interne comunist. După 1990, proprietatea a fost retrocedată urmașilor Nababului, care, în 2004, au preferat să o vândă unor oameni de afaceri străini. În 2010, după o lungă renovare, Castelul Cantacuzino a fost redeschis publicului, devenind, treptat, atât un pol cultural – are și statut de muzeu, dar găzduiește periodic și evenimente de artă selecte – dar și un loc de reuniuni mondene, existând un restaurant și-o terasă, ba chiar și posibilitatea cazării într-o viluță construită pe proprietate. Mai există și o grotă în zona din fața castelului, pe care o poți străbate pitit sub perdeaua de apă, cascade și cele trei fântâni arteziene. Grota are și ea legenda ei, unii vizitatori spunând că au zărit în obscuritatea ei sfere luminoase, translucide, despre care se crede că ar fi sufletele celor torturați și uciși chiar aici, la castel, pe vremea comuniștilor, ce ar fi servit nu doar ca sanatoriu, ci și ca loc de exterminare a opozanților regimului, cel puțin în perioada stalinistă a lui Gheorghe Gheorghiu Dej. Oricare ar fi adevărul, Castelul Cantacuzino rămâne un loc ce merită a fi văzut, vizitat, simțit, ca o incursiune într-un trecut aristocrat, ce a lăsat, însă, chiar și oamenilor obișnuiți, posibilitatea de a se lăsa pătrunși de parfumul unei epoci ce a fost și-n veci n-o să mai fie.
