Ieri militari de elită, azi sportivi-eroi!
Erau militari de elită, antrenaţi să înfrunte cele mai dure situaţii. Asta până când au fost răniţi în războaiele altora. Au stat în comă, au proteze sau sunt paralizaţi de la brâu în jos. Însă viaţa nu s-a sfârşit pentru aceşti eroi. Ei vor să devină campioni. Respect!
Prinţul Harry al Marii Britanii a lansat, în 2014, Jocurile Paralimpice Invictus, special pentru militarii răniţi în război. Eroii noştri nu au participat până acum, dar au văzut cu ochii lor că alţi soldaţi răniţi, fără mâini sau picioare, cu proteze de tot felul, se urcă pe podium şi primesc medalii, în aplauzele tuturor. Anul acesta, România a selectat 27 de militari-eroi care să compună lotul naţional. Reporterii Click! au fost prezenţi la antrenamentele lor şi au aflat poveşti crunte de viaţă.
Plutonier Ionuţ Butoi, 38 de ani. L-am întâlnit pe stadion. Acum învaţă să tragă cu arcul şi să ridice greutăţi, dar a încercat şi înotul de performanţă şi tenisul de masă. “În 31 august 2008, eram pe maşina de luptă în Afganistan când un proiectil de 80 kg a explodat şi a spulberat vehiculul. M-am ales cu coloana vertebrală fracturată. Sunt paralizat de la brâu în jos. Am fost tratat în Germania. Acum sunt dactilograf la o unitate militară. Am fost încurajat să particip la Jocurile Invictus. La început a fost greu, dar treptat-treptat mi-am dat seama că pot face multe lucruri. Copiii mei, Valentin - 8 ani şi Mihaela - 12 ani, sunt mândri de mine. Sper să vin acasă măcar cu o medalie”, ne-a spus Ionuţ Butoi, care se deplasează într-un scaun cu rotile.
Plutonier adjutant Costinel Slăniceanu, de 38 de ani, erou al Forţelor Terestre. ”Am fost rănit în 20 iunie 2006, în Afganistan, când ne întorceam de la o misiune de noapte. Conduceam o maşină blindată, un TAB, când a explodat o mină. Eram şapte persoane în vehicul: unul a murit pe loc, iar ceilalţi am fost grav răniţi. Am fost în comă o lună de zile. Suflul exploziei mi-a spulberat piciorul, acum e amputat, şi mi-am pierdut vederea la ochiul stâng. În plus, am avut arsuri de gradul IV. Am transplanturi de piele pe tot corpul. Înainte de explozie aveam o iubită, Simona Florentina. Acum e soţia mea. Ea şi sora mea au avut grijă de mine în cele şase luni cât am stat în spital”, ne-a povestit Costinel Slăniceanu, care se antrenează să pedaleze o bicicletă cu mâinile, dar şi pentru tir cu arcul.
Plutonier adjutant principal Eugen Mănăilă, 47 de ani. Acum, lucrează la o unitate militară din Buzău. Nu se mai luptă cu teroriştii, ci cu hârtii şi dosare. ”În 19 februarie 2010, conduceam a cincea maşină din coloană. Eram într-o misiune de cercetare în Afganistan când am fost prinşi într-o ambuscadă şi a bubuit un dispozitiv exploziv. Mi-a fost despicat un picior, am avut umărul dislocat, bazinul şi coaste rupte. M-am ales cu o pareză a nervului sciatic şi am dureri în şold, bazin şi picior. Am noroc cu familia mea care mă sprijină şi mă motivează”, ne-a spus Eugen Mănăilă. Ar vrea să vină cu medalii cât mai multe şi se pregăteşte pentru ciclism, ridicarea greutăţilor şi tir cu arcul. ”Mă lupt cu viaţa, sunt un bătăios”, ne-a spus eroul Mănăilă.
