Înscăunărea lui Carol I, prințul prusac, venit într-o Românie haotică
Cuza Vodă a fost primul. El a transformat în realitate visul de veacuri al românilor: unirea principatelor Moldova și Muntenia, la 24 ianuarie 1859. Deceniul în care România și-a dobândit independența a început, însă, cu anul 1866, atunci, când, o coaliție la care nimeni nu se gândea, formată din conservatori și liberali radicali, l-a forțat pe Cuza să abdice.
Pe cine aducem in loc?
Situația politică din Europa era extrem de complicată. Războiul austro-prusac plutea în aer. Dacă Principatele ar fi amânat decizia privind aducerea înlocuitorului la scaunul lui Cuza, atunci, în eventualitatea unui război, în mod sigur una dintre puterile combatante nu l-ar mai fi recunoscut.
La Conferința de la Paris, din 1866, care a început în martie și s-a încheiat subit, pe 11 iunie, atunci când a izbucnit războiul austro-prusac, chestiunea românească era ultima grijă pentru Marile Puteri. Franța, care a susținut unirea Principatelor, analiza acum posibilitatea ca Austria să-i cedeze Italiei Veneția și să primească, în schimb, Principatele. Marea Britanie urmărea menținerea integrității Imperiului Otoman, susținea cauza românilor dar voia să preîntâmpine o criză internațională. Rusia voia separarea Principatelor, dar nu voia să se poziționeze ca un adversar al idealurilor naționale promovate de Ortodoxia balcanică. Austria s-ar fi alăturat Turciei și Rusiei, dar voia sprijin francez în viitorul război pe care avea să îl poarte împotriva Prusiei. Astfel că, Marile Puteri, indecise fiind, au lăsat totul pe mâinile românilor.
Tentativa înscăunării contelui Filip de Flandra
Liderii loviturii de stat au format imediat un guvern provizoriu iar puterea domnească a ajuns în mâinile unei Locotenențe Domnești, formată din Nicolae Golescu, Lascăr Catargiu și Nicolae Haralambie. Majoritatea conservatorilor și a liberalilor ținea să aducă pe tron un principe străin. Prima alegere a fost Contele Filip de Flandra, dar s-a dovedit a fi o alegere neinspirată.
Locotenența Domnească reușise să stârnească furia nu numai a Turciei, ci să nemulțumească și Rusia și Austria, ba chiar și pe Napoleon al III-lea! Motivul nemulțumirii lui Napoleon era foarte simplu. Filip de Flandra era nepotul Regelui Ludovic Filip iar Casa de Orleans era pretendenta la tronul Franței. În plus, Filip era o persoană total apolitică și, ținând cont de presiunile din culise, acesta a renunțat.
La 23 martie 1866, Guvernul român lua la cunoștința decizia adoptată în timpul Conferinței de la Constantinopol. Domnitorul Pământean trebuia ales de Parlament iar dacă separatiștii Moldoveni vor vota împotriva Unirii, atunci cele două Principate trebuiau să se separe. Prusia, Anglia, Italia și Franța acceptaseră, de formă, ultimatumul dat de Turcia, care era susținută de Rusia și de Austria.
între Locotenență și Guvern situația era explozivă. Mesajul lui Ion Bălăceanu a ajuns la timp și situația s-a dezamorsat: el este cel care a citit celebra telegramă în care s-a pronunțat, pentru prima dată, numele lui Carol de Hohenzollern.
Carol era rudă cu Napoleon al III-lea și acesta a încercat să îl apropie de Curtea sa printr-o căsătorie cu Ana de Murat. Napoleon avea o slăbiciune pentru Carol și a ținut piept tuturor piedicilor venite de la familia Bibeștilor, prin principele de Ney și mareșalul Rondon.
Intervenția lui Brătianu
La 30 martie, Ion Brătianu se afla la Dusseldorf și a cerut o audientă prințului Carol Anton de Hohenzollern. Audiența i-a fost acordată pentru 31 martie și a ținut 3 ore, timp în care Brătianu a vorbit despre situația politică de la București. Principele Carol I i-a răspuns lui Brătianu că se afla din întâmplare la Dusseldorf și că avea să se întoarcă la regimentul său din Berlin. Carol I era un patriot convins și nu voia să își părăsească țara, mai ales că războiul austro-prusac se apropia.
Brătianu nu s-a mulțumit cu acest refuz și i-a cerut colonelului von Rauch o întrevedere între patru ochi cu Carol I. Seara, în jurul orei 18:00, Brătianu i-a înmânat lui Carol I coroana și l-a informat despre situația din Principate timp de alte două ceasuri. Carol I l-a refuzat pe Brătianu și de această dată, întrucat i-a mărturisit că nu se simțea în stare să facă acest pas.
Carol, așadar, nu i-a făcut nicio promisiune lui Brătianu. În dimineața zilei de 14 aprilie, atunci când se afla la masă cu camarazii săi, Prințul a aflat, citind ziarele, că “Locotenența și ministerul au propus, prin afișe lipite pe străzi, candidatura la tronul României a principelui Carol de Hohenzollern sub numele de Carol I.”
Carol a rămas șocat atunci când a citit. Evident, în spatele acestor treburi era Brătianu. Colonelul von Rauch îl inștiințează pe Carol I că trebuie să se prezinte la Dusseldorf, pe 16 aprilie, la Carol Anton.
Cine s-a aflat în spatele candidaturii lui Carol
Meritele și le-au însușit trei femei puternice, care au reușit să îl convingă pe Napoleon al III-lea de utilitatea acestui demers. Este vorba despre Hortense Cornu, care era “sora de lapte” a lui Napoleon, baroana de Franque, o apropiată a familiei de Hohenzollern și Mathilde Drouyn de Lhuys, soția ministrului de Externe al Franței și prietena baroanei de Franque.
În plus, Familia de Hohenzollern se înrudea atât cu Casa Regală franceză cât și cu cea prusacă, iar Carol se bucura, evident și de afecțiunea lui Wilhelm I. Parisul și Berlinul erau, în principiu, de-acord pentru această numire iar Londra a acceptat tacit.
Pe 30 martie 1866, Brătianu s-a dus la Dusseldorf pentru a avea aprobarea Principelui Carol Anton de Hohenzollern, guvernatorului provinciei renane, pentru ca fiul său, Carol I, să primească vacanta Coroană. Singurul care șovăia a fost Wilhelm I, dar Brătianu s-a grăbit să anunțe la București printr-o telegramă că Principatele unite vor avea un nou rege, în postura lui Carol I. Proclamația a fost adusă la cunoștința poporului și s-a organizat un plebiscit al cărui rezultat a fost fără echivoc: 685.969 voturi pentru și doar 224 de voturi contra.
Situația politică din țară: un haos generalizat
Între Locotenență și Guvern era un conflict total. Premier era Ion Ghica și era destul de legat de Poarta Otomana. Locotenența Domnească îl bănuia că vrea să urzească un complot la Constantinopol și să îl înscăuneze în Principate pe fostul bey de Samos. Opoziția a atacat violent guvernul și s-au dizolvat Corpurile Legiuitoare. Tineretul liberal și cel conservator spuneau că scopul aducerii lui Carol va genera “ascunse proiecte de negustorii și samsarlâcuri pe spinarea României.”În plus, la Iași, a avut loc pe 3 aprilie 1866 o mișcare separatistă pusă la cale de o serie de boieri nesăbuiți.
Sfatul lui Bismark
La 30 martie, atunci cand Bratianu i-a propus lui Carol I tronul Principatelor, acesta nu a dat un raspuns pozitiv din prima, fiind nesigur ca va reusi sa conduca o tara despre care nu stia mai nimic.
Bismark era la vremea aceea ministru-prezident al Prusiei iar Carol a decis, intr-un final, sa accepte provocarea fara a avea acceptul reprezentantilor Marilor Puteri, care atunci se aflau la Paris pentru o conferinta.
În Germania, regele Wilhem I tot amâna momentul unui răspuns, întrucât se temea să nu indispună Rusia pe care voia să conteze în perspectiva unui război austro-prusac. Bismark l-a luat deoparte pe Carol și i-a explicat că cel mai bine era să îi pună pe toți în fața faptului împlinit. Dacă nu ar fi reușit în demersul său, Bismark l-a liniștit pe Carol spunându-i că o să își amintească toată viața “de această lovitură ca o aventură picantă.”
La 19 aprilie, Brătianu era însoțit de Carol Davila la Dusseldorf iar prințul Carol le-a comunicat acestora decizia de a-i urma în noua patrie, pe care avea să o conducă până în 1914. În țară, Adunarea Constituantă aprobase plebiscitul cu o majoritate de 110 voturi dintr-un total de 116.
Drumul viitorului Rege
Călătoria Principelui Carol spre România a avut tente înițatice, desprinse parcă din povestirile nemuritoare. Ea a început la 29 aprilie 1866 pe traseul Bonn – Mainz – Darmstadt – Freiburg – Zurich – St. Gallen – Munchen – Viena – Budapesta. În țară a intrat pe la Baziaș și și-a continuat drumul prin Orșova și Turnu Severin, până la București.
Carol I și-a luat o identitate falsă, pentru a nu recunoscut - Karl Hettingen, care călătorea la Odesa, cu afaceri. Carol a ales să își schimbe identitatea întrucât călătoria prin Austro-Ungaria a avut un risc ridicat iar declarația de război împotriva Prusiei putea fi formulată în orice moment. În plus, Carol putea să ajungă prizonier.
Solemnitățile primirii au început la Băneasa, după ce prințul Carol I, trecând prin țaraă, fusese aclamat de mulțimi în toate orașele mari. După primirea de la Băneasa, acolo unde l-au întâmpinat pe viitorul Rege 30.000 de oameni, Carol I, alături de generalul Golescu și de Ion Ghica au pornit spre oraș, într-o trăsură care era trasă de șase cai.
Cum și-a luat Prințul Carol în primire “castelul”
Convoiul princiar a ajuns la Mogoșoaia, acolo unde pavajul străzilor era îngrozitor iar casele erau de o modestie absolută, dar erau gătite pentru această zi de sărbătoare.
La un moment dat, în dreptul uneia dintre casele pe lângă care se îndrepta convoiul se afla o gardă de onoare. Dialogul dintre Golescu și Prințul Carol a fost memorabil. A fost primul contact adevărat al lui Carol cu noua lui țară, pe care avea să o reformeze din temelii în cei aproape 50 de ani de domnie.
Prințul Carol: "Ce este în această casă?"Gen. Golescu: "Este palatul…"Printul Carol: "Palatul?"
După această întrebare, Golescu nu a mai avut curaj să răspundă și doar a arătat cu degetul spre o casă cu un etaj, modestă, care a fost reședința domnitorului Cuza și ale cărei ferestre dădeau spre o piațetă murdară, în care porcii se jucau în noroi.
Prințul a rămas înmărmurit și nu a mai scos un cuvânt. După cum se arăta în primul volum al Memoriilor lui Carol I, “palatul a fost la început o casă particulară a familiei Golescu și, după ce a servit, pe rând, ca școală militară, cazarmă, spital și comandament, a fost transformată în reședință princiară.”
Camerele erau de proporții plăcute și au fost mobilate cu mobilă cumpărată de la Paris. Von Mayenfisch și von Werner, însoțitorii lui Carol, au luat în primire camerele din sud, acolo unde locuise Cuza și unde fusese arestat în noaptea de 11 februarie 1866, atunci când a fost silit să abdice.
Pe 10 mai, la biserică, la ora 8:00, întreaga Europă lua la cunoștință numirea Prințului Carol I în fruntea Principatelor. Acesta a fost începutul domniei lui Carol.
