Mărturia cutremurătoare a unui medic militar de la Suceava: ”Pe cine alegem să intubăm? E război!”
Imaginile din spitalele în care sunt tratați pacienții de coronavirus par desprinse din filmele de groază. Un medic militar anestezist care a ajuns zilele acestea la Suceava, cel mai mare focar de coronavirus din România, povestește, într-un mesaj făcut public, cum se văd lucrurile din ”interior„. El spune că are senzația că este într-un război.
Medicul mărturisește că în momentul în care a ajuns de ”partea cealaltă”, tot ce își planificase că va face în legătură cu tratarea bolnavilor a fost anulat. Era ceva ce nu a mai văzut niciodată până atunci: "sentimentul cred că seamănă cu ceva ce ai putea să simți după ce ești răpit de o specie extraterestră", a explicat doctorul, potrivit hotnews.ro.
Pe colegii săi medici, el îi sfătuiește să se pregătească pentru "decizii grele. Într-o terapie cu 30 de bolnavi cu saturație sub 60% și 10 ventilatoare... pe cine intubăm?" Pe cei de acasă, medicul militar de la Suceava îi avertizează că "vom avea cu toții pierderi" și le transmite că: "Acum toți cei decedați sunt doar numere. Va veni clipa când vor fi nume. Vom avea cu toții pierderi. Veți dori un umăr pe care să plângeți dar nu îl veți găsi pentru că toți vor avea pe cineva de plâns. Ne va pune la încercare esența noastră, ne va zgudui umanitatea din noi. Nu știu ce să vă sfătuiesc aici, nu cred că putem să ne pregătim pentru asta."
Cum a descoperit medicul militar diferența dintre planul militar și realitate
Căpitanul medic Marginean Mihai Alexandru - specialist ATI a descris ziua în care a plecat în misiune la Suceava și cum și-a făcut planurile de ”atac”.
”Eu sunt anestezist, medic militar și acum vă scriu din Suceava”, a început doctorul povestea sa.
”În armată ordinele se execută, nu se discută! Știe toată lumea. "Mâine plecați la Suceava" "Am ințeles! Să trăiti!" Oamenii din jurul meu s-au activat, am primit mesaje de susținere, și-au manifestat compasiunea și mi-au oferit ajutorul. Familia mea a acceptat cu greu și lacrimi ordinul. Dar mie nu mi-a fost frică nicio secundă. Voi deschide acum o poartă spre mintea mea de atunci - dincolo de poarta asta ați fi găsit același peisaj la multi anesteziști. Mi-am pus în bagaj toate soșetele - nu aveam de gând să pierd timpul spălând și uscând rufe - și cel mai important, mi-am luat cărțile. Sentimentul era că plec la un examen din sesiune dar la care nu are ce să-mi pice și să nu știu. La fel ca și ceilalti colegi ai mei, în ultimele săptămâni am studiat materialele publicate despre COVID-19.
Tacticos, am pus piesele cap la cap ca un puzzle. Totul se potrivea. În mintea mea misiunea era clară, pașii stabiliți. Știam dinainte toate mișcările adversarului, îl studiasem avid, nu avea niciun as în mânecă. Frumusețea planului meu era atât de îmbătătoare încât chiar și eu m-am îndrăgostit de el. Pe drum, le-am explicat și colegilor ce au de făcut. Eram o echipă tactică, iar eu îmi asumasem rolul de a conduce sesiune de briefing. Cu toate aceste referințe militare evidente, eu încă nu știam că nu mergem la examen - ci la razboi”, a povestit Căpitan medic Marginean Mihai Alexandru pe pagina de Facebook a Ministerului Apărării.
Planul pus la punct în cel mai mic amănunt
Medicul a spus că este convins că toți colegii lui, inclusiv cei din Italia, Franța, Spania, UK sau USA au avut un plan asemănător cu al lui.
”Împărțim pacienții în fenotipuri: LOW vs HIGH. Că să îi împărțim le facem un test de încărcare cu oxigen. Dacă sunt Low, însemnă că au doar o nepotrivire între ventilație și perfuzie dar au încă complianță pulmonară bună, pot să-și crească tidal-volume (Tv) și atunci oxigenarea lor se va îmbunătăți. Dacă ajung la SpO2>92-94 îi manageriem conservator, pe secții, îi învățăm să facă auto-proning (și îi urmărim ca să nu dezvolte complicațîi ulterior pentru că COVID-19 poate avea și un pattern de evoluție bifazic.
Dacă nu răspund la testul de încarcare cu O2, înseamna că au alveolele inundate și complianța pulmonară scăzută și această categorie răspunde doar la PEEP deci trebuie să-i intubam și să-i ventilăm mecanic. (...)
Hai să facem împreună un inventar. Pentru planul meu avem nevoie de ventilator mecanic pentru toți cei care se încadrează în fenotipul HIGH, cineva care să monitorizeze toate presiunile măcar o dată pe oră, analizator de gaze sanguine, senzor de etCO2 la fiecare, cateter arteial, transducer de presiune, monitoare de CO (macar unul sau doua că le poți muta dar oricum ai nevoie de kituri pentru majoritate pacienților), om care să monteze toate aceste catetere (centrale, radiale, femurale), personal mediu care să recolteze probe, personal auxiliar care să îngrijească bolnavii și foarte important un centru de comanda - cineva care să integreze activitatea. Noi facem asta în fieecare zi, nu? Avem mereu pacienți cu ARDS (desi ideea asta e încă în discuție, e posibil să nu fie chiar ARDS; dar să nu complicam problema). Facem vizita mare, cineva supervizează tratamentul tuturor pacienților din ICU.Simplu, nu??”, scrie medicul
Realitatea l-a lovit dur
Însă ajuns la Suceava, tot planul pare să se fi ruinat. Nimic nu corespunde cu ceea ce credea că se va întâmpla.
”Gata! Sunt înauntru, pe partea cealaltă, dincolo...sentimentul cred că seamănă cu ceva ce ai putea să simți după ce ești răpit de o specie extraterestră. Similar cu acel efect video în care cineva rămâne stingher într-o masă enormă de oameni care se mișcă cu o viteză disproporțional mai mare, pe repede-înainte, iar tu rămâi nemișcat, auzind doar propria respirație ritmică, din ce în ce mai sincronizată cu bătăile inimii. Simt un fior rece. Ceva din mine se activează și transmite un semnal de alarmă - înteleg doar atât: "ceva" nu e ok.
BUM!!! Realitatea - o altă realitate, nu cea proiectată de mine în camera mea de comandă, înconjurat de cărțile mele - mă lovește brutal. Nu mă doare, încă sunt anesteziat. Sunt aproape 30 de pacienți în jurul meu. Câțiva extratereștrii albi se plimba printre ei. Unii intuiesc rolul meu și încep să ridice mâinile disperate spre mine și strigă "domnule doctoooor! domnule..." cuvintele le rămân în gât. Mă uit în sus spre monitoare și văd că saturatiile lor sunt 55-60% apoi mă uit mai sus...spre Dumnezeu și dintr-o data mi-a fost dat să înțeleg. Aici e RĂZBOI!”, rememorează anestezistul
Scena din secție este teribilă
Medicul spune că ceea ce a văzut acolo seamănă cu un film cu strigoi.
”Unul langă altul, conectați la un fel de oxigen ce nu pare suficient niciodată. Unii pe spate alții pe burtă. Pe unele fețe - resemnare, pe altele - disperare. Cei care nu erau intubați și ventilați mecanic erau extrem de hipoxici. O hipoxie atipică, unii nici măcar nu sunt dispneici și pot chiar articula câteva cuvinte. Au o culoare tegumentară aparte. Sunt conștienți dar nu...complet. Nu știu să descriu altfel dar vă pot spune că am avut nevoie de multă putere de procesare să mă conving că nu sunt înconjurat de strigoi sau zombie sau cum vreți voi să le spuneți, niste umbre în care viață atârnă că o picătură de rouă pe un fir de iarbă. Sau ca o picătură de transpirație pe interiorul ochelarilor de protecție...”, rememorează cadrul medical.
Cum a devenit ”ruda decedatului”
Un moment care l-a marcat a fost cel în care, după ce și-a pierdut telefonul, s-a sunat de pe mobilul unui pacient care ulterior a murit. Mai departe, totul a devenit o poveste memorabilă.
”"Domnule doctor, veniți repede!" se aude înfundat de undeva de pe coridor. Mă întorc rapid stangă-împrejur, militărește, mă lovesc cu capul de ceva - nu stiu ce era și de când era acolo. Prin ochelarii aburiți, cu gluga în cap care îmi limita câmpul vizual și peste toate viziera care mă delecta cu cele mai șugubețe jocuri de lumini, era difcil să-mi mențin o traiectorie care să nu ridice semne de întrebare asupra ne-ebrietății mele. Găsesc salonul, mă uit pe monitor, 32% saturație. Mă uit la pacient, efort respirator marcat, iminenta de stop respirator, tahipneic dar conștient, se lupta cum putea el, nu renunțase. Mă vede că dau ordine - intuiește că sunt doctorul. Într-un gest de abandon total se liniștește și îmi spune că nu poate respira, să fac ceva, orice, că el nu mai vrea să trăiască așa, mai bine să moară decât așa”, a scris militarul.
Atunci am înțeles al doilea lucru. Nu doar că este război, dar nu avem cum să-l câștigam! Ideea mea despre stategia optimă de ventilație a fost snopită în bătaie de o realitate necruțătoare.
L-am lăsat viu când am plecat...a murit a doua zi. Daca veți avea dispoziția și veți medita puțîn la tragedia asta pandemică veți ajunge cu siguranță la concluzia că totul este învăluit într-o peliculă aderentă de ironie. De exemplu: după ce l-am stabilizat (credeam eu) pe acest pacient, mi-am dat seama că nu știu unde îmi lăsasem telefonul. Și eram de gardă, trebuia să îl am la mine. Evident, combinezoanele nu au buzunare (niste chinezării!). Și am văzut pe noptieră telefonul pacientului. Așadar l-am luat și am sunat proriul meu număr. Mi-am recuperat telefonul și pace bună.
Dar a doua zi la ora 05:51 în timp ce dormeam și visam la o lume fară ventilatoare mecanice, îmi sună telefonul. Răspund! "Sunteți ruda cu dl XX?" Sunt buimac, aș fi răspuns că nu sunt rudă cu nimeni acum. Răspund totuși cu NU. "Cine sunteți? pentru că dl xx a murit și nu avem un nr de telefon unde să anunțam decesul. Iar în telefonul lui era numărul dvs, l-ați sunat ieri. Era singurul număr".
Sigur că acest episod a rămas scrijelit pe scoarța mea cerebrală poate și pentru că a fost cartea de vizită a acestei drame infecțioase. Dar au urmat multe altele asemenea în orele ce au urmat”, rememorează doctorul.
Medicul spune că ceea ce se întâmplă la Suceava, se poate întâmpa oriunde, în țară sau în lume.
Citește și:
