Omul care s-a întâlnit cu moartea de cel puțin două ori în viață
Fiecare dintre noi este dator cu o moarte. Există însă printre oameni persoane care au murit de mai multe ori în viața lor. Una dintre aceste excepții poartă numele de Romulus Rusan. Scriitor de meserie și cunoscut activist pentru drepturile cetățenești și pentru recuperarea istoriei țării rescrisă în anii comunismului, Rusan a pierdut definitiv bătălia cu moartea vineri, 9 decembrie 2016. Avea 81 de ani și se bucurase, vreme de aproape șase decenii, de compania selectă a soției sale, Ana Blandiana, la rându-i o cunoscută scriitoare.
Puțini își mai amintesc însă că Romulus Rusan a mai avut în viața sa o întâlnire de neuitat cu celebra „doamnă cu coasa”. Se întâmpla în seara zilei de 4 martie 1977, puțin după orele 21.00. Rusan locuia în centrul Bucureștiului, la „Scala”, în același bloc în care moartea nu i-a iertat atunci pe Toma Caragiu, Alexandru Bocăneț sau Doina Badea.
Romulus Rusan a povestit cu ani în urmă pentru www.ring.ro ce a trăit în acea noapte în care peste 1.500 de români au murit, iar alți circa 11.000 au fost răniți.
„Era o după-amiază superbă, cu soare, adevărată primăvară, rememora Romulus Rusan. M-am dus acasă (n.n. soția sa era internată), am mâncat, m-am odihnit. Seara, în timpul cutremurului, am dat un telefon la Cluj, la sora mea. În timp ce vorbeam ne-a prins prima fază a cutremurului. Eu, ştiind-o sperioasă, nu i-am spus de la început ce se întâmplă. Totul până când s-a rupt blocul.Eram pe o dormeză şi m-am întins pe ea după stingerea luminii. În felul acesta era ceva moale sub mine. A început cutremurul în timp ce vorbeam la telefon, pe urmă, după stingerea luminii, a urmat un balans ciudat, iar apoi am simţit o ruptură teribilă. N-am ştiut dacă o să cad sau cade pe mine ceva. Blocul s-a făcut ca o armonică, şi pe verticală, şi pe orizontală. Eu locuiam la etajul 7, iar deasupra mea mai erau 4 etaje. Nu erau chiar peste mine, deoarece erau terasate. Blocul avea 11 etaje. Practic, am ajuns la etajul 2 şi jumătate - am văzut după ce m-au scos – deasupra casei bietului Toma Caragiu, care a rămas intactă. El avea musafiri şi a fugit pe scări.
Dacă rămânea la etajul doi era salvat…”
A căzut biblioteca peste el
„Eram complet imobilizat. Practic, mi-a căzut biblioteca peste mână, iar peste bibliotecă un colţ de cameră, care m-a apărat. Era ca un cort de beton. Odată cu ruperea blocului totul s-a tasat. Din păcate, s-a anunţat foarte vulgar că am fost ejectat cu patul în stradă, ceea ce era o porcărie. La < Europa Liberă > – care deschisese un fir, se întâmpla a doua oară după 1968, în timpul invaziei Cehoslovaciei, mă rog, şi atunci se vorbea cu < Europa Liberă >, se asculta pe stradă – cineva s-a aflat în treabă şi a anunţat că am fost ejectat cu patul în stradă. Am fost strivit de fapt la etajul 2 şi jumătate, cu acel colţ peste mine, dedesubt probabil cu podeaua, şi cu intermediar biblioteca. Mâna îmi era prinsă, nu ştiam de ce. Am încercat să mi-o smulg, pentru că în rest păream să fiu liber.
Însă îmi era şi piciorul prins de o uşă care era la capătul patului.Aveam o luciditate stranie. Nu eram disperat, dar simţeam că se termină ceva.Am auzit cum se sting gemetele treptat, treptat...Muriseră toţi...Din câte am aflat ulterior, au murit 300 de oameni în blocul Colonadelor, unde eram și eu. Mai era blocul paranteză cu Colonadelor, pe Bibliotecii nr. 6 – asta este în spatele Palatului Şuţu. Amândouă au fost reconstruite după aceea. Au mai fost 44 de persoane care nu erau acasă, erau la teatru, sau la spital, cum a fost cazul Anei, sau plecaţi în provincie. Am scăpat din toată treaba asta 6 sau 8 persoane. Printre ei, un copil care s-a ascuns sub o masă”.
Și-a auzit murind aproape toți vecinii prinși sub dărămâturi
„După ce i-am auzit pe toţi murind, practic tăcând, pentru că era un geamăt total, s-a făcut linişte. I-am auzit pe vecini coborând pe undeva. Am dedus că erau chiar vecinii de deasupra-alături, de la etajul 8. Aceştia au căzut în luminator, care se umpluse cu moloz, dar pe urmă au ieşit. Am auzit o voce – trebuie să fi fost pe la miezul nopţii – care striga. < Trăieşte cineva? Trăieşte cineva? > Văzând că nu mai strigă nimeni – deoarece eu mă gândeam că mai trăiesc şi vecinii şi am vrut să-i las pe ei să strige primii, eram ciudat de generos – am strigat: < Da! Dar unde sunteţi? "Aici!>. Le-am spus: < Văd puţin luna printr-o fantă!>. < Dar eu n-am lanternă. Trebuie să cobor>.
Au coborât şi au lipsit vreo oră. Plecaseră din bloc, familia Popescu se numea, şi am crezut că m-au părăsit. Apoi un băiat (îl chema Barbu, era lăcătuş la ITB, originar din Broşteni, lângă Balş, în Oltenia, era navetist în Bucureşti, venea de la o petrecere şi locuia undeva pe la magazinul < ABC > , vizavi de biserica Sf Gheorghe) a urcat din curiozitate, a venit cu lanterna, a plimbat-o şi când a ajuns pe fanta aceea, am zis: "Stop!" Săracul a făcut un tunel, aşa îmbrăcat, cu hainele de sărbătoare, îndoind fier-betonul. Era un băiat foarte solid. A făcut un tunel până la mine şi la ora două noaptea m-au scos, adică am ieşit eu târâş.De acolo m-au dus la Spitalul Colţea, care era foarte aproape. M-au dus însă cu Salvarea pe un traseu foarte ocolit, fiindcă bulevardul < 1848 (actualul IC Brătianu) > era total blocat, deoarece era plin de ruine din toate părţile. Am ajuns la < Colţea >, nu mai era loc în spital. Mi-au pansat capul, pentru că de acolo îmi curgea sânge, şi pe urmă mi-au găsit un loc. Mă rog, loc e mult spus, eram pe o targă. Era plin de oameni care mureau, se mai elibera locul, în sfârşit... Până la urmă, mi-au găsit un pat şi am vrut să dau telefon unor prieteni ca să o caute pe Ana. Aşa a aflat ea că trăiesc. Ea aflase în spital că blocul nostru s-a dărâmat şi că nu mai trăieşte nimeni”.
1977, anul celei dintâi morți
„Da, credea că am murit. Între timp m-au scos iar din pat, deoarece veneau oameni răniţi mai grav. Dimineaţa a venit şi m-a luat Ana şi cu un pardesiu de-al ei am ajuns la un spital, unde am stat o lună de zile. Întâmplător era Spitalul Elias, care fusese pentru activişti. Noi ţineam însă de Sahia, care nu avea secţie de neurologie. Pe mine m-au dus la Elias, pentru că Sahia era plin, iar acolo era gol, fiindcă era un spital pentru nomenclatură. Acolo toată suflarea ţinea cu mine şi directorul general, generalul Gheorghiu, care apare în cartea "Iarna decanului" a lui Saul Bellow, ca personaj negativ – acolo a murit soacra lui Bellow, doamna Bagdasar – ăsta stătea cu mâinile aşa şi spunea: "Nu intră, nu este în nomenclator!" Până la urmă m-au băgat şi acolo am stat vreo lună şi ceva, şi după aceea m-am dus în staţiunea Felix. Aveam o ruptură de nerv – se bănuia de fapt că era ruptură, dar era numai strangulare – şi au vrut să mă opereze. Mâna mi-era ca o minge de rugby până la cot. Doctorul Paul Voiculescu – era un neurolog extraordinar – mi-a spus: "Băiete, nu te opera, deoarece chirurgii ăştia îţi strică şi ce e bun. Ai grijă, nervul creşte ca o plantă, un milimetru pe zi. Dumneata ai 33 de centimetri, deci 330 de milimetri, cam într-un an te faci bine. Dacă faci gimnastică, băi uşor radioactive, cum sunt la Felix, şi vitamine multe, scapi mai repede." În 7 luni am scăpat. Mai aveam şi nişte coaste intrate în plămâni, mă rog, astea s-au rezolvat aici, la Bucureşti. Şi la cap am fost lovit.Am fost tot timpul conştient, dar aşa, o conştiinţă rece, foarte neplăcută. Respiram printr-o cămaşă, pentru că altfel mi s-ar fi cimentat plămânii de la praful de moloz. Am păstrat cămaşa. Dacă va fi vreun muzeu al cutremurelor, am să o dau acolo. E o cămaşă realmente ca o tablă de tinichea, din cauza prafului de beton care s-a imprimat în ea.
Statul a vrut să-i dea un alt apartament, la etajul șapte
„După, s-a făcut o Comisie de Femei, aşa se numea, care avea grijă de sinistraţii de gradul zero şi le dădea locuinţe. Mie au vrut să-mi dea la etajul 7 undeva, într-un imobil care era proprietate personală. Ştiţi că se dădeau atunci pe bani. Am refuzat şi fiindcă nu voiam să iau casa altcuiva, şi deoarece îmi era frică tot la etajul 7. Şi atunci ne-am dus la ţară, la Comana, şi a început o perioadă extraordinară din viaţa noastră. Fără serviciu, am renunţat la redacţie, la tot, şi am scris cele mai bune lucruri. Acolo a locuit şi poetul Gellu Naum, Ioana Postelnicu a mai fost acolo...La Comana nu am avut teamă de nimic, deşi m-au prins cele două cutremure, din 1986 şi din 1990. Aici, în Bucureşti, m-am blazat, m-am obişnuit. Am ajuns şi la o vârstă la care nu te mai temi de moarte. Ştii că vine...”
