Româncă scăpată din coşmarul sirian: “Au fost decapitări în faţa mea şi a copiilor”
Şi-a găsit fericirea cu mulţi ani în urmă, în Siria, unde şi-a clădit o familie frumoasă. Războiul i-a transformat căsnicia în amintire, astfel că buzoianca Olimpia Stanciu a fost nevoită să se-ntoarcă în România, devenind refugiată în propria ţară. Acum, familia s-a destrămat: Olimpia e la Buzău, cu cei patru copii, iar soţul a rămas într-o tabără din Turcia.
Olimpia Stanciu şi-a cunoscut soţul în 2004, tocmai în Cipru, unde muncea în agricultură. După un an, a plecat după bărbat, în Siria, unde şi-au întemeiat o gospodărie în localitatea natală a lui Maher al-Abas, la şapte kilometri distanţă de oraşul Homs. Primii trei copii au venit pe lume înainte de începerea războiului.
Casă cu şase camere şi fântână arteziană în curte
”Trăiam foarte bine până acum cinci ani. Aveam o casă cu şase camere şi fântână arteziană în curte”, povesteşte, cu regret, Olimpia. “Soţul deţinea la marginea satului, pe camp, o fermă de animale, unde creştea şapte vaci pentru lapte şi mai mulţi viţei pentru carne. Soţul ţinea toată familia şi reuşea să şi pună bani deoparte”.
În timpul liber, Olimpia şi Maher mergeau la restaurantele din Homs ori vizitau Damascul, capitala ţării, pentru cumpărături sau pentru plimbări în parcuri. ”În Siria nu erau restricţii pentru femei, ca în alte ţări musulmane. Erau lăsate cu faţa descoperită, mâinile şi glezenele la vedere, până să înceapă războiul”, îşi aminteşte Olimpia.
Românca spune că a nimerit într-o ţară arabă în care femeia putea să aibă un loc de muncă şi în afara gospodăriei. ”Sora lui lucra ca profesoară de limba arabă, iar acum este în Turcia şi predă la o şcoală. Verişoara era profesoară de fizică şi chimie, iar o altă verişoară începuse să profeseze în avocatură. Războiul ne-a împrăştiat în toate părţile”, oftează buzoianca.
Un tanc le-a distrus locuinţa
Valul de revolte în ţările nord-africane, din decembrie 2010, a atins şi Orientul Mijlociu câteva luni mai târziu. La scurt timp după ce oraşul Homs a devenit bastionul revoluţiei împotriva regimului Bashar al-Assad, mişcările de protest s-au făcut simţite şi în localitatea în care trăiau Maher al-Abas şi soţia româncă. “Bashar al-Assad a scos armata pe străzi şi a început să împuşte. Trăgeau cu tancurile noaptea, omorau, iar până dimineaţa spălau sângele. Protestatarii au început să plece spre comune şi aşa au ajuns şi la noi, formându-se trupe de rebeli”, îşi aminteşte Olimpia.Pentru Olimpia, 8 februarie 2012 va rămâne o dată neagră în calendar: atunci a început drama familiei. În acea zi, un tanc al forţelor guvernamentale a tras direct în casa în care ea se ascundea împreună cu copiii şi o cumnată. Au scăpat cu viaţă, însă casa a fost distrusă, devenind nelocuibilă. Însărcinată cu al patrulea copil, ea şi-a luat prichindeii, mutându-se mai departe de război: ”Am ajuns în localitatea Sukhnah, la 50 de kilometri de Palmyra, unde am locuit vreo şase luni cu chirie”. "Îi recunoşteai după părul lung şi barba mare"Nici nu au apucat bine să-şi reîntregească familia, după sosirea soţului, că au fost nevoiţi să îşi caute alt refugiu, mai ales că apărus eun alt pericol: Statul Islamic. ”Lucrurile s-au schimbat. Lumea a început să-i simtă pe cei din ISIS şi a decis să plece, când încă se mai putea”, povesteşte românca. Perioada trăită la Palmyra a marcat-o profund pe Olimpia. Atât ea, cât şi copiii ei au fost martori ai unor atrocităţi. ”Am văzut de ce erau capabili cei din ISIS. Îi recunoşteai după părul lung şi barbă mare. Purtau peste pantaloni cămăşi, nu mai jos de genunchi. Aveau armele cu ei. Când îi prindeau pe militari, dar şi pe cei din poliţie ori de la birouri ale guvernului, cei din Statul Islamic îi decapitau şi lăsau cadavrele în mijlocul străzii mai multe zile. În faţa noastră şi a copiilor s-au întâmplat astfel de nenorociri”, relatează, îngrozită, Olimpia.
Cei şase membri ai familiei lui Maher al-Abas s-au numărat printre norocoşii care au reuşit să plece din infernul sirian. Au mers spre graniţa de nord a ţării, apoi au trecut, cu peripeţii, în Turcia. Românca a fost ajutată apoi de Consulatul României de la Ankara să îşi ia copiii şi să vină în ţara natală. Soţul a rămas însă în tabăra de refugiaţi din Turcia, pentru că nu are paşaport.
