Satul de pe fundul Lacului Vidraru. Mărturii terifiante ale martorilor
Tragica legendă a oamenilor de la Cumpăna, care au refuzat să-şi abandoneze casele şi au preferat să moară în odăile lor, sub puhoaiele de apă, la inundarea cotrolată a zonei ce avea să devină lacul Vidraru, depăşte, la nivel de scenariu, dramaticul sfârşit al Titaticului.
Sub milioanele de metri cubi de apă ai lacului Vidraru, care, în 1965, scufundau o întreagă enclavă a comunei argeşene Arefu, stă povestea fascinantă a unei comunităţi cât se poate de reale, care duduia cândva de viaţă. Legendele locale vorbesc de oameni ce-au pierit sub ape şi cruci de cimitir ce ies, din când în când, la suprafaţă. Martorii acelor vremuri ştiu exact ce ascunde lacul în adâncurile sale.Din fosta enclavă a comunei Arefu n-au mai rămas decât legende ale lumii de sub ape şi câteva mărturii grăitoare, ancorate în realitate, ale oamenilor care ştiu ce-a fost, aici, atunci.
Comunitatea de sub lacul Vidraru, deşi mică, era una foarte animată, poate chiar mai vie decât cea a cătunelor din vale. “Aveam vreo 15 -16 ani înainte de începerea lucrărilor. Băteam întreaga zonă şi-n sus, şi-n jos, ca toţi flăcăii de vârsta mea, după fete, şi mergeam la mai toate serbările ce se ţineau la Cumpăna. Veneau şi oameni de prin localităţile de jos, cu Mocăniţa, fiindcă zona aceasta avea de pe atunci potenţial”, povesteşte fostul viceprimar de la Arefu, Gheorghe Buzoiu.
De şuieratul la deal al Mocăniţei, al cărei traseu se oprea acolo unde şi lacul se opreşte astăzi, îşi amintesc şi cei care au pus umărul la realizarea giganticei lucrări de la Vidraru.
“Undeva, pe la coada lacului de astăzi, era o platformă unde se ţineau un fel de serbări câmpeneşti, cu prilejul fiecărei zile importante din calendar. Mocăniţa aducea acolo, sus, o mulţime de oameni. Trenuleţul acesta, care transporta şi lemne, şi oameni, şi materiale, pleca de la Curtea de Argeş, oprea în câteva staţii de pe traseu şi avea cap de linie chiar la coada lacului, undeva pe lângă Cabana Cumpăna de astăzi”, povesteşte, pentru Adevărul, un alt martor al acelor vremuri, Valeriu Eugen Pop, care în urmă cu aproape 50 de ani, scria istorie pe şantierele Vidrarului, conducând, ca tânăr inginer, o echipă de muncitori de la aducţiunea principală. Şi, ca o paranteză în interiorul acestei poveşti, merită precizat faptul că Valeriu Eugen Pop este nimeni altul decât cel care avea să devină, mulţi ani mai târziu, ministru al Mediului în Guvernul Petre Roman.
