Urcă pe frânghie să se închine la Arsenie Boca
Credinţa şi gândul că la capătul unui drum lung şi extrem de greu ajung la cele sfinte îi împing pe mulţi români să ia calea pustietăţii. Locul de rugăciune al părintelui Arsenie Boca, săpat în stâncă, la 1.600 m altitudine în Munţii Făgăraş, este plin de pelerini.
Abia se crapă de ziuă şi pornim la drum. E ora 6.30 când lăsăm Sinaia în spate.Ţinta noastră este să ajungem la chilia părintelui Arsenie Boca din pustietate. Se află la Sâmbăta de Sus, la peste 300 km distanţă de Capitală.
O luăm pe drumul spre Râşnov şi trecem prin câteva sate idilice: Şinca, Şuraia, Bucium. Doar cirezile de vaci ne opresc din loc în loc. Munţii Făgaraş se înalţă semeţi în faţa noastră. La ora 8.30 ajungem la Mănăstirea Brâncoveanu, lăcaşul unde Sfântul Ardealului a slujit înainte să fie mutat la Prislop. De aici pornim în aventura vieţii noastre.
La trei ore de mers pe jos, prin munte, părintele şi-a ales în urmă cu 73 de ani un loc doar pentru el. O chilie săpată în stâncă cu propriile mâini. Când a terminat-o se spune că dispărea cu zilele de la mănăstire şi venea aici să se roage şi să mediteze. Era un loc de întâlnire cu Dumnezeu. O grotă înaltă cât un om şi lată cât întinzi două braţe. Să ajungi să o vezi cu ochii tăi e mare lucru. Drumul urcă lin la început. E lat şi îţi dă speranţă că poţi să-l continui. După o oră de mers pe jos se transformă într-o potecuţă. Piatră peste piatră, ai impresia că natura a creat o scară doar pentru tine.
Treci un pod din bârne, iar cărarea devine din ce în mai îngustă şi mai anevoioasă. Trebuie să fii atent la orice pas, altfel rişti să cazi în prăpastia adâncă de 100 m, care se cască puţin mai la stânga ta. Ascunsă în vegetaţie, acoperită cu rădăcini şi pietre, cărarea îngustă urcă povârnit, strecurându-se printre stânci.“Sfinte părinte, ajută-ne să ajungem la tine”, se aud pelerinii sprijiniţi în toiage. Pe Lucica Atodiresei am întâlnit-o în pădure. Are 65 de ani, e venită de la Botoşani şi vrea să ajungă la chilia lui Arsenie Boca drept mulţumire. “Am avut probleme cu rinichii, iar din spital am plecat cu o infecţie. Eram plină în cap de bube cu puroi. Un an am făcut tratament, dar degeaba. Am fost să mă rog la părinte, la Prislop, şi după o lună m-am vindecat”, povesteşte femeia, care se chinuieşte să străbată muntele. E de-a dreptul abrupt, dar nimeni nu se mai încumetă să dea înapoi. Mai avem o oră de urcat. Ajungem la Cabana Valea Sâmbetei, aflată la 1.400 m altitudine. Ne tragem sufletul şi aflăm de la cabanier că urmează 200 m de groază. Ne închinăm şi continuăm traseul marcat cu cruce albastră. În patru labe, reuşim să ne căţărăm pe pietrele care parcă stau la verticală. Cu cât ne apropiem de chilie, drumul devine şi mai greu. Doar ajutat de frânghii te mai poţi căţăra.
O scară ţine locul pământului surpat. Trecem şi de ea, şi de stâncile ude şi abrupte. Ne-am chinuit, dar am învins natura potrivinică. Am ajuns la chilie! E săpată chiar pe colţul muntelui, iar când priveşti în jos ţi se taie răsuflarea. Altarul părintelui pare că pluteşte la graniţa dintre cer şi pământ. Cu capetele plecate, păşim în grotă unul câte unul. Sunt iconiţe peste tot. Ba chiar şi mir. Aprindem lumânări, ne rugăm şi lăsăm acatiste. Un călugăr de la Mănăstirea Brâncoveanu urcă din când în când să le ia. Privim măreţia muntelui, atingem din nou cele sfinte şi o luăm înapoi. Călătoria iniţiatică nu s-a sfârşit. Drumul de întoarcere e la fel de riscant, dar o dată-n viaţă merită să-l faci. Se spune că părintele îi ajută pe toţi cei cu credinţă să ajungă la el.
Apa de la izvorul sfântului face minuni
La întoarcerea spre mănăstire ne-am oprit la Izvorul Părintelui Arsenie Boca. Aşa se numeşte locul amenajat, unde curge apă limpede din munţi. Legenda spune că însuşi Sfântul l-a săpat, ajutat de mai mulţi enoriaşi, iar că cei care au băut apă de aici s-au vindecat de boli. Oamenii umplu bidoane întregi cu apă şi speră şi ei într-o minune. Izvorul este accesibil pentru toată lumea. Se află la câteva sute de metri de Mănăstirea Brâncoveanu şi se poate ajunge la el cu maşina.
