Zimbrul îşi reintră în drepturi pe pământul românesc
După mai mult de două secole, zimbrii vor colinda din nou în libertate prin munţii româneşti. Ameninţate cu dispariţia, aceste animale mai supravieţuiau doar în grădini zoologice ori în rezervaţii şi erau puţin peste o sută la noi în ţară.
Cei 17 zimbri aflaţi în ţarcul din comuna Armeniş provin din şase centre de creştere şi grădini zoologice europene din Franţa, Elveţia, Belgia şi Germania. Turma a ajuns în România în septembrie 2014 şi a avut nevoie de nouă luni pentru a se adapta condiţiilor climatice de la noi. Vineri, 12 iunie, aşteptarea se va termina pentru ei.
Repopularea Carpaţilor cu zimbri face parte dintr-un proiect amplu al Rewilding Europe şi WWF România, ce prevede aducerea şi altor exemplare după eliberarea celor 17. De fapt, în ţarcul de la Armeniş va poposi imediat altă tranşă de 18 animale, care vor petrece o perioadă sub supravegherea specialiştilor înainte de întâlnirea cu confraţii lor.
Evenimentul istoric de vineri, ce va fi transmis de Click!, este punctul culminant unui efort întins pe mai mulţi ani, ce are ca scop revenirea pe pământ strămoşesc a unui adevărat simbol pentru trecutul nostru.
Zimbrul la români
Dacă înainte de 1989, istoria şi descoperirile arheologice erau instrumente de manipulare în masă care avea ca scop să legitimeze propagandistic cultural-identitar imaginea mesianică a lui Nicolae Ceauşescu, după 1989, interesul pentru trecut al autorităţilor post-decembriste devine nul. Din acest motiv, prezenţa zimbrului pe teritoriile stăpânite de daci e o simplă intuiţie evolutivă a unei specii care ocupa acum mai bine de 3.000 de ani întreaga Europă şi migra falnic până în partea asiatică a Rusiei. Consemnări concrete bazate pe descoperiri arheologice nu există nici până în ziua de azi. Cu toate astea, antropologi de marcă din secolul al XIX-lea şi al XX-lea semnalează rolul lui în dezvoltarea identităţii naţionale româneşti.
- Zimbrul este animalul totemic îndrumător care îl aduce pe Dragoş din Maramureş dincolo de munţi, la începutul secolului al XIV-lea, iar sacrificarea ritualică a lui duce la naşterea Moldovei. Legătura dintre Maramureş şi Moldova este atestată de stemele celor două entităţi politice, pe care se regăseşte zimbrul.
- Zimbrul a fost asociat în cultura populară tradiţională cu duhurile necurate ale pădurii. Orice confruntare cu el era una ritualică, iniţiatică, de însemnătate istorică pentru colectivitate.
- Zimbrul ţine, conform heraldicii din vremea lui Petru Muşat şi a lui Ştefan cel Mare, Soarele (viaţă) sau Luceafărul (credinţă) între coarne şi în stânga lui este Luna la Crai Nou (renaştere).
- Bourul dispare de pe stema Moldovei în 1409, pe vremea lui Alexandru cel Bun când este înlocuit de zimbru.
Misterul zimbrului-bour de la Armeniş
Deşi s-a împământenit ideea că pe blazonul Moldovei este un cap de zimbru, istoria menţionează că este vorba de un bour. Ambiguitatea simbolic-arhetipală a zimbrului-bour este prezentă în mod bizar şi în legenda topografică a Armenişului. "Odinioară, pe vremea când Răul abia apăruse pe Pământ, pe aceste meleaguri trăia un voievod văduv care avea o fată. Numele ei era Armina. Frumuseţea ei făcea ca râurile să răsară din piatră seacă, păsările să cânte în miez de noapte şi pomii să dea rod în plină iarnă. Un vânt răzleţ plecat de pe creasta de munte unde tatăl ei îi făcuse un palat ascuns în nori a dus vestea frumuseţii ei pe tărâmul zânelor şi al duhurilor. Aşa se face că un duh al pădurii a prins să o vadă şi i-a căzut cu tronc. I-a zis că renunţă la viaţa veşnică dacă ea-i devine soaţă, dar fata l-a alungat. Iubea un păstor plecat cu mioarele pe văile însorite. Duhul însă nu s-a lăsat. A pândit când fata e ieşit în crâng, la izvor şi s-a transformat în bour (n.n. unele atestări folclorice vorbesc de “zimbru”). A prins-o pe fată în coarnele-i fioroase, a pus-o pe coama-i sălbatică şi a fugit cu ea-n pădure. Ţipătul ei de ajutor a răscolit văile şi păsările i-au spus păstorului de primejdia îngrozitoare. Păstorul a luat arcul şi l-a prins pe duh. L-a săgetat între coarne şi apoi în inimă eliberând fata. Voievodul, drept mulţumire, i-a dat-o de soţie şi urmaşii lor trăiesc şi azi în ţinutul lor binecuvântat cu numele... Armeniş.”
Alte animale dispărute în România
Din păcate istoria şi descoperirile arheologice ne fac să ne ruşinăm un pic de faptele strămoşilor noştri. Animale care se aflau în topul lanţului trofic şi aveau foarte puţini duşmani naturali au fost rase de pe suprafaţa pământului de vânătoarea excesivă şi distrugerea habitatelor naturale.
1. Elanul (alces alces alces) – sunt atestaţi în lucrarea “Georgrafia sau descrierea universală a Pământului” a lui Giovanni Antonio Magini, scrisă între anii 1593 şi 1594 şi în “Descriptio Moldaviae”, a lui Dimitrie Cantemir (secolul XVII). Se numeau plotuni şi au dispărut în 1978, ultimul fiind braconat lângă Botoşani.
2. Antilopa Saiga (saiga tatarica tatarica) – este atestată în “Descriptio Moldaviae”, a lui Dimitrie Cantemir (secolul XVII). În secolul XVI, antilopa saiga putea fi vânată inclusiv în apropierea Bucureştiului de azi. Din păcate ultima antilopă a fost ucisă la scurt timp după ce Cantemir părăseşte tronul Moldovei.
3. Tarpanul, tălăpanul, calul sălbatic european (equus ferus ferus) – între anii 1551-1552, Matei Crovin amenajează în Ţara Fărgăraşului o crescătorie de cai sălbatici capturaţi. Cronica vremii consemnează că trăiau în bună armonie cu zimbrii din partea locului. În 1876, moare ultimul tarpan, în Askania Nova, Ucraina. În jurul anului 1700 sunt ucişi toţi caii din Moldova, Transilvania şi Dobrogea în cadrul unor vânători boiereşti.
4. Bobacul sau marmota de stepă (marmota bobak) – denumirea de boca provine din influenţele culturale torcu-tătare. E răspândită azi în Belarus şi Ucraina. Din ţara noastră dispare în 1761 (Moldova) şi 1800 (Dobrogea). Era vânată datorită blănii sale din care se confecţionau straiele voievozilor şi ale boierilor.
5. Bourul (bos primigenius) – este consemnat la început de secol XIV în legenda întemeierii Moldovei de către Dragoş Vodă. Bourul european era mai mare decât zimbrul şi mai agresiv decât bivolul african, depăşind lejer o tonă în greutate. Spre deosebire de zimbru îşi apăra teritoriul şi turma, nefiind o pradă uşoară. Din cauza faimei lui era vânat sistematic. Dispare la începutul anilor 1600 de pe teritoriul ţării noastre, iar în 1672 e ucisă ultima femelă din lume.
6. Zăganul sau vulturul bărbos (gypaetus barbatus) – timp de mii de ani a survolat cerul României, azi îi mai găsim doar în Alpi, Pirinei, Cucaz, în insula Creta, Tibet şi Munţii Altai. Anvergura lor era de 280 de cm şi aveau aproape 10 kg. Trăiau în Munţii Ceahlău şi au dispărut în 1938 tot din cauza vânătorii excesive.
7. Foca de Marea Neagră sau foca călugăriţă (monachus monachus albiventer) – incredibil, dar adevărat! A fost atestată încă de pe vremea cuceririi romane, Pliniu cel Bătrân consemnând: “În Pontul Euxin nu pătrunde nici un animal vătămător pentru peşti în afară de foci şi delfini”. Ultima focă ce atinge ţărmul românesc este înregistrată în 1983, aproape de Tulcea, dar coloniile de foci încep să dispară din Delta Dunării şi de pe litoralul rmânesc la scurt timp după moartea lui Ştefan cel Mare.
