Adrian Păunescu, în stare gravă la Spitalul de Urgenţă Floreasca

UPDATE. Dan Negru, şocat de spitalizarea lui Adrian Păunescu. "Dincolo de politică, de simpatii sau antipatii pentru mine rămâne unul din cei care mi-au liniştit şi răzvrătit adolescenţa ... Mai târziu, sper maturitate am avut şansa să-l şi întâlnesc... Astăzi sper ca televiziunea să exagereze , aşa cum o face de obicei",a mărturisit Dan Negru pe blogul personal.

Adrian Păunescu în relaţia cu fiul

Poetul Adrian Păunescu a avut întotdeauna o iubire cu totul specială pentru fiul lui, Andrei, iar acest sentiment i-a dat puterea că, într-o epocă în care se făcea mare caz de falsă moralitate, să treacă elegant şi cu suflet peste "nenorocirea" pe care profesorii de la Şcoala Centrală i-o comunicau despre fiul său :«Îl lăsaţi să devină tată la doar 16 ani?».

Poetul le răspundea în stilul lui, politicos, dar pentru el Andrei nu a făcut niciodată ceva atât de grav inct să merite certat.

Din afară, se vedea că între tată şi fiu există o strânsă legătură. Dar cel mai emoţionant a fost să aflăm într-o zi, de la Andrei însuşi, că ceva anume, un detaliu aparent insignifiant , l-a marcat esenţial.

În ziua primului examen pentru admiterea la facultatea de Filologie a Universităţii Bucureşti, Andrei îşi aminteşte că, aşa cum îi era obiceiul, s-a uitat în cutia de scrisori când a ieşit pe poartă casei. În ea se află un bilet..... Un bilet scris de tatăl sau, care a dorit să rămână pe hârtie ceea ce putea fi rostit în grabă.

Adrian Păunescu i-a făcut atunci fiului sau cea mai veritabilă declaraţie de dragoste necondiţionată: i-a reamintit că nimic pe lume, în niciun caz rezultatul unui examen la facultate, nu va schimba vreodată în vreun fel relaţia lor de înţelegere perfectă şi nici iubirea lui de tată care îşi va adora fiul toată viaţă. Nu în funcţie de reuşite sau eşecuri, ci pentru că iubirea lui este totală şi necondiţionată.

 Andrei a reuşit la Facultate dar, dincolo de orice, nu poate uită gestul unic şi încărcat de emoţie al tatălui lui, poetul Adrian Păunescu....

UPDATE. După tratament, starea lui Adrian Păunescu s-a ameliorat uşor, dar continuă terapia pentru stabilizarea generală şi este în continuare în evaluare, au precizat, pentru Mediafax, sursele medicale.

 „Starea poetului este uşor ameliorată faţă de ziua precedentă, când a fost adus la Spitalul de Urgenţă Florească şi internat în Secţia de terapie intensivă chirurgie cardiacă", au spus sursele citate.

UPDATE 22.40: Contactat telefonic, domnul doctor Bogdan Opriţa a declarat că Adrian Păunescu este conştient şi că va fi supus uneii serii de teste pe parcursul următoarelor zile. Poetul doreşte deocamdată să-i fie păstrată intimitatea.

Păunescu a fost internat marţi, în jurul orei 14.00, având insuficienţă cardiacă, hepatică şi renală, au declarat, pentru Mediafax, surse medicale.

Anterior, Păunescu a fost tratat la domiciliu, însă a fost convins să accepte internarea în spital.

Adrian Păunescu are 67 de ani.

Presa a scris, în această vară, că poetul suferă de o boală gravă a ficatului, după ce fostul senator PSD a vorbit despre aceasta într-un editorial publicat în "Jurnalul Naţional", fără să-şi facă public şi diagnosticul.

"Mă simt destul de rău, dar sper că nu e definitivă sentinţa. Sunt şi semne de regăsire, de mai bine, dar e greu să le reiei pe toate de la punctul lor bun. În acest moment, situaţia e gravă", declara Păunescu, la acea dată, pentru "Adevărul".

Articol-testament

Poetul a publicat în presă în cursul verii un articol care a fost interpretat ca fiind testamentul făcut după ce a aflat despre problemele de sănătate pe care le are. Sub titlul "Scrisoare către urmaşii mei", Adrian Păunescu a scris:

"Trec prin momente grele de viaţă. Otrava pamfletului meu se mută încet-încet la mine în pahar. Voi împlini, în curând, 67 de ani. Mă tem că am uitat să mă bucur de aniversarea zilei mele de naştere. Mă adresez vouă, Ioana, Andrei şi Ana-Maria, pentru că, sentimentul care m-a cuprins în ultimele săptămâni şi asupra căruia n-am insistat în discuţiile noastre, n-ar trebui să vă ia prin surprindere.

Din dragostea mistuitoare pe care v-o port, din convingerea că nu va trece mult, după plecare mea, şi oamenii vor înţelege pe de-a-ntregul cine am fost cu adevărat, vă avertizez că, de acum încolo, cu mine se poate întâmpla orice. Nu e vorba doar despre un tratament negativ special, care mi se aplică de multă vreme. E vorba despre nenorocirea incredibilă prin care trece această ţară, de soarta căreia eu nu mă pot despărţi. Ştiţi prea bine că zilele acestea mi-am luat curajul de a-mi face analizele medicale esenţiale. Concluzia nu e veselă. În orice caz, tratamentul pe care eu însumi simţeam că trebuie să mi-l aplic şi pe care, după aceste analize, mi-l confirmă şi medicii, mă obligă la retragere, discreţie, resemnare.

Desigur, sunt un om viu şi, cu excepţia momentelor de disperare pe care le traversez, la întretăierea dintre nenorocirea poporului din care fac parte şi suferinţa fiinţei care sunt, mi-e încă dragă viaţa şi, în principiu, am încă multe de făcut pentru cel mai drag copil pe care mi l-a dat Dumnezeu, adolescenta Ana-Maria Păunescu. Scrisoarea mea către voi nu e o cedare, ci o alarmă. Trăiesc în condiţii tot mai grele şi mai umilitoare, mi s-au luat şi mi se iau, în permanenţă, drepturi, nu ştiu din ce voi putea plăti, la toamnă, obligaţiile fireşti. Ani şi ani am tot sesizat pe proprietarii televiziunilor particulare din România, dar şi televiziunea publică, asupra situaţiei mele, ca om care ştie să facă televiziune şi este oprit de la acest exerciţiu.

Visul duşmanilor s-a împlinit: nu mai pot ieşi din casă, cum aş fi putut până ieri. Să fie liniştiţi, eu devin un caz clasat pentru domniile lor. Dacă lui Dan Voiculescu şi lui Sorin Vântu ar trebui să le mulţumesc pentru momentele excepţionale pe care mi le-au oferit, surprinzătoare mi s-a părut atitudinea lui Radu Moraru, om talentat şi doritor de atitudini mai puţin previzibile, care, de câteva luni, a uitat şi ce promisese, şi să răspundă la telefon. Acum, la această răspântie, n-am mai mult de spus contemporanilor mei decât că ar fi păcat să ne despărţim supăraţi.

Dragii mei copii, problema cea mai mare este prăbuşirea ţării. O emisiune de televiziune vine şi trece. La urma urmei, nu e nicio obligaţie, pentru nimeni, să ofere spaţiu de emisie nimănui. Cum aş putea eu să uit sprijinul pe care mi l-a acordat Sorin Ovidiu Vântu, pentru ca să poată apărea Cartea Cărţilor de Poezie?

Îmi vin în minte, acum, momente de graţie ale vieţii mele. Aşa cum nu pot uita cumplita batjocură la care am fost supus, în cele două regimuri politice pe care le-am traversat, în anii '50-'60, pentru că eram fiul unui anti-comunist, puşcăriaş politic în anii '85-'90, pentru că aş fi condus revista şi cenaclul nemulţumiţilor din partid, iar după 1989, pentru că aş fi fost prea comunist. Au fost nopţi şi zile în care mai aproape îmi era moartea decât viaţa. Totuşi, niciodată n-am fost atât de deprimat şi de însingurat ca în aceşti ultimi ani. Fac parte dintr-un partid politic care n-a simţit niciodată nevoia să se intereseze de situaţia mea reală şi să încerce să-mi fie folositor. N-am intrat în găşti, n-am primit recompense pentru apartenenţa la găşti.

Am crezut şi cred că numele meu trebuia să îmbogăţească partidul în care m-am înscris de bunăvoie. Acum, însă, nici pentru ambiţii de mărire nu mai e timp. Esenţial pentru mine e să trăiesc şi să-mi văd ţara ridicându-se. Căci nefericirea programată în care trăieşte poporul român mi se pare din ce în ce mai ofensatoare şi mai nejustificată.

În vremea lui Ceauşescu mi se făceau reproşuri grave că nu sunt corect şi disciplinat conform cu linia partidului. După moartea lui Ceauşescu am suportat ani şi ani reproşul că l-am lăudat, în anumite ocazii politice. După 20 de ani de la asasinarea lui, Ceauşescu îşi recâştigă un loc de merit în istoria naţională. Destui oameni îl regretă în gura mare. Asupra acestei chestiuni, eu nu mă pot pronunţa în termeni atât de categorici. Eu chiar cred că sistemul trebuia să cadă. Şi nici nu mă pot preface a nu înţelege rolul complex, de bine şi rău, al liderului. Dar acum? Ultimele săptămâni ne pun într-o condiţie umilitoare şi tragică. Poporul român e condamnat la moarte. Liderii portocalii nu mai aud şi nu mai văd nimic, după ce au sărit la beregata salariilor, a pensiilor şi a indemnizaţiilor, au trecut la o redimensionare a balamucului. I se cer poporului român bani, după ce i se iau banii. Oligofrenii îi ameninţă pe cei care nu dau, fireşte, benevol, bani pentru tăşcălăul Băsescu-Boc şi ceilalţi. O râvnă specială dovedesc nemernicii să dărâme instituţia drepturilor de autor. Înapoi în copac, tuturor gorilelor păroase din jungla noastră! Înapoi în preistorie!

Cam asta e situaţia despre care voiam să vă vorbesc: faliment. Cam asta e mişcarea preferată a timpurilor noastre: prăbuşire. În ceea ce mă priveşte, nu cred că mai rezist. De aceea, m-am adresat vouă cu această scrisoare, ca să ştiţi ce e cu mine şi să nu vă surprindă nici una din nenorocirile care s-ar putea abate asupra mea. Va trebui să dăm înfăţişare concretă relaţiei dintre noi şi viitoarei despărţiri dintre noi. Natura, în jurul nostru, s-a dezechilibrat şi se autodistruge. Societatea, în jurul nostru, s-a dezechilibrat şi se autodistruge."