Dragă Alex Maxim,

Trebuia să intri din start în meciul cu Andorra. Poate că animai meciul cu spiritul tău ofensiv. Sau te complăceai în  puturoşenia intelectuală, lenea metafizică în care au plutit colegii tăi, până ce vivacele Torje a dat, cât de cât, deşteptarea.

Tu ai rotunjit un scor, 4-0, care se cerea mult mai mare. Că şi ungurii au dat mai multe. Ai comis-o de o manieră fabuloasă. Gol de senzaţie. Lumea presei cum e ea, malefică de umflături, probabil te va compara cu Messi, cu mama lui sau mai ştiu eu. Am amuţit după estetica fazei tale. Dacă ratai, aveai înjurături pe cât meritai. Ai fost eroul unui meci internaţional. Ai dat un gol senzaţional. La debut. Dar, te rog eu, să uiţi tot!!! Bagă deştili-n urechi, nu citi ziarele, să vezi cum te tămâie toţi neisprăviţii din scârţa-scârţa pe hârtie; fă-te că uiţi golul acesta, măcar încă zece ai. Te poate nenoroci. Nu uita că l-ai dat cu o echipă de nivel fotbalistic judeţean. Andorra. Băieţii ăia, jaloane faţă de tine. Dar nu uita de Pleşean. Golul lui dat Germaniei pe Giuleşti. 5-1. Unic.

Sigurul din păcate. Ultimul. A trăit numai din el. Dar, l-a dat Germaniei. Nu Andorrei. E e drept, fu un amical, nu oficial ca-n cazul tău. De atunci, Pleşan nu a mai făcut niciodată nimic. Nu a mai performat. A trăit din osânza unui gol superb. Dar mincinos, păgubos, care l-a nenorocit...Ai grijă şi tu. Ai deja o legendă: aceea cu selecţionarea ta de către Grigoraş în 15 minute. Cu asta şi cu golul, presa te poate face ca pe Cruduţa. Sau Drăguşanca. Şi, la ce le-a folosit? La fel, tu poţi să ţi-o iei în cap de „mic". Legenda, golul, mamăăă: discoteci, cluburi, bunăciuni, buci, buze hapsâne, sâni gomflaţi cu curburi ameţitoare, cururi de muiere rimând cu curbura ţâţelor pempante... o nebunie, o feerie; „ăsta e blondul care a dat golul ăla mişto, fato, hai pe el că-i frumuşel şi are şi parnosu la el". Vei fi pa! Alex, uite la Tănase. Fugi de ăsta ca de ciumă! Culcă-te numai pentru fotbal!

Felicitându-te pentru golul frumos ca un tablou de Boticelli, îţi debitez un truism: mai e mult până departe... Uită tot. Joacă aşa, ca la 15 ani pe maidan. Naiv şi candid ca şi când ataşamentul clitoridian - muierea - nu s-a inventat încă. Poţi ajunge mare...Şi, dacă vrei tu, chiar mai mult decât atât!

George Stanca, pamflet