După accidentul vascular, Ioan Gyuri Pascu nu mai poate cânta la chitară!
«Adevărul»: Cum vă simţiţi în această perioadă în care presa manifestă un interes crescut faţă de persoana dumneavoastră?
Ioan Gyuri Pascu: Nu e numai acum. Se găsesc mereu motive. De obicei, când ai probleme, toată lumea „dansează" pentru tine.
Aţi avut vreo revelaţie după accident?
Am avut multe revelaţii înainte, nu acum neapărat. N-am trecut, totuşi, printr-o moarte clinică şi nici n-am văzut tunelul. Am înţeles care e treaba cu testele pe care ţi le dă viaţa. Trebuie să iei fiecare întâmplare ca pe o lecţie şi dacă nu faci asta, le vei primi la intensităţi mai mari. Există două puncte în viaţa asta care sunt clare: naşterea şi moartea. Între ele este o hartă foarte frumoasă care se cheamă destin şi pe care noi o colorăm. Au fost multe semnale de alarmă pe care le-am neglijat. Să sperăm că voi fi mai precaut.
Cărţile scrise de dumneavoastră, povesteaţi la un moment dat, au avut puterea să schimbe vieţi...
Aşa este. Iar în ultimii doi ani am adunat nişte enunţuri şi acum sunt pornit să scot o carte nouă, cam într-o lună, tot în stilul „În căutarea armoniei". S-ar putea să se cheme „Viaţă. Adevăr. Lumină" pentru că tratează cele trei enunţuri. Dacă ne uităm la titlu pe verticală, s-ar citi „val". Am avut o asemenea experienţă odată la mare, într-o seară liniştită. Am văzut cum se construieşte şi cum dispare fiecare val. Atunci am înţeles respiraţia vieţii. Noi suntem cu vieţuirile noastre doar o parte din viaţa care n-are început şi nici sfârşit. Cam asta e ideea.
Dumneavoastră v-au schimbat viaţa?
Bineînţeles. Pe mine m-a ajutat prima carte chiar în timp ce o scriam. Ştiam că sunt doar un instrument, că nu e meritul meu că le scriu, ideile nu erau doar de la mine. Am scris cartea în trei zile. După aceea, n-am mai putut să scriu.
Simţiţi mai intens frica acum?
Frica de moarte o avem cu toţii. Mi-e frică de întuneric, dar numai dacă sunt singur. Dacă e cineva lângă mine, chiar şi un necunoscut, n-am nicio problemă. E ciudat. Îmi trebuie o geană de lumină mereu. Eu mi-am scos gradele de comparaţie din vocabular şi din modul în care gândesc. Nu există „cel mai", „cea mai". Azi spui una, mâine contracarezi. Ca-n filmele americane cu avocaţi: „Objection! Overruled!" (Obiecţie! Se respinge! - n.r.).
Orice sfârşit înseamnă un nou început. Mai e valabil ce spuneaţi acum câţiva ani?
Când am început să cânt la chitară, eram în clasa a cincea, dar nu mi-a plăcut, pentru că mă dureau degetele. Într-a noua am regăsit chitara pe dulap şi o carte de metodă a tatălui meu şi am început din nou. Iar acum, după atâţia ani, a trebuit să o iau de la zero, din cauza accidentului vascular şi a problemelor cu mâna stânga. Mintea mea ştie mişcările, dar degetele nu ascultă. Încă nu sună cum trebuie. Mai e de lucru, repet zilnic. Trendul este pozitiv, cum se zice în multinaţionale (râde).
Este o chestiune legată de răbdare, nu sună cum trebuie la capătul degetului, acolo unde merge gândul. Aştept să-mi revină puterea să pot cânta.
Teatrul şi cartea sunt proiectele mele prioritare. Sper să încep să cânt cât mai repede, deja e plictisitor şi nu mai am răbdare.
Nu pot să siluiesc viaţa după ce am siluit-o atâta timp, a venit vremea să am răbdare. După ce o să fac un control, am să întreb când pot cânta. Momentan, simt că nu pot duce mai mult de două-trei cântece în forţă.
Pentru muzică aţi luat mereu pauză de la alte proiecte. E pe primul loc?
Nu e pe primul loc, dar îmi place foarte mult să cânt. Ce n-aş fi vrut să fie pe primul loc este televiziunea. Culmea, ea e pe primul loc! Că aşa e treaba la noi în ţară. Dar, în inima mea, îmi plac foarte mult filmul şi muzica de film.
Este muzica arta care vă defineşte?
Niciodată nu ne-am despărţit. Întotdeauna am spus că un actor care nu ştie să cânte are o mare lipsă, iar un cântăreţ care n-are şi talent pentru actorie nu va fi pe scenă.
Cânt, scriu, joc pe ecran sau pe scenă oricând, cu mare bucurie. Asta este misiunea mea pe pământ. Încerc să ajut prin vorbe sau cuvinte. Cred. Bănuiesc. Sunt convins! (zâmbeşte)