Planta vindecătoare ascunsă în cetățile dacice. De ce i se spune usturoiul ursului

Primăvara, pădurile din Munții Șureanu capătă un parfum inconfundabil. În jurul cetăților dacice, iar mai ales în zona Sarmizegetusei Regia, pământul este acoperit de covoare verzi de leurdă, una dintre cele mai vechi plante medicinale cunoscute în Europa.

Această plantă, cunoscută și sub numele de usturoi sălbatic, crește din timpuri străvechi în pădurile umbroase care înconjoară vechile cetăți dacice, potrivit Adevarul. 

Primăvara, frunzele sale acoperă mari suprafețe din păduri, devenind unul dintre cele mai distinctive semne ale anotimpului.

Leurda (Allium ursinum) a fost folosită timp de secole în medicina populară românească. Unii cercetători au sugerat chiar că numele plantei ar putea avea origini dacice, în timp ce alții au observat existența unei denumiri asemănătoare în limba albaneză, ceea ce ar putea indica o rădăcină lingvistică foarte veche.

De ce a fost numită „usturoiul ursului”

În tradiția locală, leurda este cunoscută sub mai multe nume: „usturoiul ursului”, „usturoi sălbatic” sau „usturoița”.

Legendele spun că această denumire provine de la obiceiul urșilor de a consuma planta după ce ies din hibernare. Se credea că animalele mănâncă usturoi sălbatic pentru a elimina toxinele din organism și pentru a-și recăpăta energia după lunile lungi de iarnă.

Această credință este foarte veche. În Antichitate, grecii ar fi numit planta „ceapa urșilor”, tocmai din cauza acestei legături simbolice dintre plantă și animale.

Romanii îi atribuiau și ei proprietăți speciale. Ei o numeau „herba salutaris” – planta vindecătoare, iar utilizările sale medicinale au fost descrise de medicul antic Pedanios Dioscorides (cca. 40–90 d.Hr.), care o considera un bun detoxifiant.

Unii localnici din Munții Șureanu cred că leurda crește în aceste locuri încă din vremea dacilor, fiind cunoscută și folosită de oamenii care trăiau în apropierea cetăților.

Unde crește leurda în România

Potrivit fitoterapeutului Ovidiu Bojor (1924–2023), membru de onoare al Academiei de Științe Medicale, leurda preferă pădurile umbroase de foioase, bogate în humus și umiditate.

Planta formează adesea covoare compacte și poate fi întâlnită în numeroase zone din țară. Ea crește în păduri de șes din jurul Capitalei, precum Pustnicul, Ciolpani sau Snagov, dar și în Dobrogea, la Niculițel și la Mănăstirea Cocoș. Leurda apare frecvent și în zonele deluroase împădurite din jurul Târgoviștei și Câmpinei, precum și în regiuni precum Gurghiu, Roșia Montană sau Abrud.

Planta se întâlnește și în apropierea Iașului, în pădurea Hermeu, iar arealul ei urcă până în zona montană, la aproximativ 1.200 de metri altitudine. Poate fi găsită, de asemenea, în împrejurimile Sinaiei, în Munții Aninei și în Maramureș, precum și în multe alte zone împădurite din România.

Atât bulbii, cât și frunzele plantei pot fi consumați, adesea în salate. Leurda are un gust picant, asemănător usturoiului, și este o sursă importantă de vitamina C, foarte utilă pentru organism primăvara.

Potrivit lui Ovidiu Bojor, planta conține și substanțe antibiotice naturale, care distrug flora patogenă din tractul digestiv. În plus, are acțiune diuretică și ușor hipotensivă, fiind considerată benefică pentru organism.

Plantele vindecătoare cunoscute de daci

Leurda nu este singura plantă cu proprietăți terapeutice cunoscută din vechime pe teritoriul României.

Una dintre cele mai importante lucrări din Antichitate despre plante medicinale este tratatul „De Materia Medica”, scris în secolul I d.Hr. de medicul militar roman Pedanios Dioscorides. În această lucrare sunt descrise aproape 200 de plante medicinale, împreună cu proprietățile și modul lor de utilizare.

Istoricul român Ion Horațiu Crișan, cunoscut pentru cercetările sale despre civilizația dacică, arăta că lingviștii au identificat 21 de denumiri de plante cu origine dacică în lista lui Dioscorides.

Printre plantele considerate de lingviști ca având denumiri de origine dacică se numără: aniarsexe (sparcetă), boudathla (limba boului), cinouboila (mutătoare), coadama (pătlagina apei), coicolida (păpălău), dielleina (măselariță), diesema (lumânărică), doctila (tămâiță de câmp), duodela (coada-șoricelului), dyn (urzică), guoleta (mărgelușe), mendruta (strigoaie), mizela (cimbru), priadila (curpen), propodila (cinci-degete), riborasta (brusture), salia (ciumăfaie), sciare (scăiuș), stirsozila (fierea pământului), tendila (mentă) și usazila (limba câinelui).

Unele dintre aceste plante cresc și astăzi în Carpați și au fost folosite de-a lungul timpului pentru diverse tratamente.

De exemplu, urzica, pe care Dioscorides o numea Acalyphe, era folosită sub formă de cataplasme pentru mușcături de câine, ulcerații sau umflături.

La fel, izma (Mentha piperita), menționată de medicul antic sub numele Tendila sau Teidila, era considerată utilă pentru persoanele mușcate de șerpi.

O altă plantă extrem de cunoscută este păpădia, floarea galbenă care apare primăvara pe câmpuri și pajiști. În tradiția românească, ea a fost numită „regina ierburilor”, deoarece toate părțile sale – frunzele, florile, tulpina și rădăcina – pot fi folosite în scop terapeutic.

În credințele populare, păpădia avea și roluri simbolice. Era utilizată în descântece și ritualuri legate de dragoste, noroc și sănătate.