Românul din umbra armatei americane care a învățat mii de militari de elită să ucidă cu mâinile goale

În primăvara lui 1942, pe câmpurile de instrucție de la Fort Meade, un ofițer scund, cu aer de profesor universitar, le demonstra rangerilor americani cum se rupe un deget sau cum se strivește traheea. Se numea Francois d’Eliscu, fiul unei românce emigrante. Nu era general și nu comandase divizii pe front. Rolul lui era mai direct și mai dur: să-i învețe pe soldații americani cum să ucidă rapid, eficient și fără ezitare.

Metodele sale au antrenat mii de militari în timpul celui de-Al Doilea Război Mondial și ulterior în Coreea. A combinat jujitsu, prize articulare și tehnici improvizate cu o disciplină fizică extremă. Presa americană l-a transformat într-o legendă. În spatele imaginii exotice se afla însă o biografie complexă și o rigoare aproape științifică a violenței.

„Zdrobiți-i traheea cu cotul”

În mai 1942, la Fort Meade, Maryland, d’Eliscu provoca un cursant să îl atace cu baioneta. „Hai, băiete, ca și cum ai vorbi serios!”, striga el.

Vocea lui era surprinzător de puternică și ascuțită, mai ales venind de la o siluetă atât de mică și cu aer exotic. Avea doar 1,65 m înălțime și cântărea aproximativ 62 de kilograme, scrie HistoryNet.

Era la mijlocul vârstei de 40 de ani, cu capul lucios, ușor chel, și trăsături fine, sculptate.

„Micul Profesor”, cum îl numeau unii, avea o privire intensă.

 În câteva secunde, atacatorul era la pământ, imobilizat cu un simplu șnur textil transformat în laț. Instructorul scăpase aproape neatins.

Dacă oamenii lui aveau să se confrunte cu soldați germani sau japonezi în lupte corp la corp, nu aveau să existe reguli. Alte părți ale corpului - palmele deschise, coatele, picioarele - erau mult mai eficiente pentru a lovi punctele vulnerabile ale adversarului.

„Așa - așa - așa”, explica el, demonstrând o serie de lovituri. „Și e terminat.”

Mișcările letale ale lui d’Eliscu includeau: strângerea traheei în timp ce trăgea de păr; folosirea curelei puștii ca ștreang; tehnici de rupere a gâtului; combinații de fracturi la picioare și strangulare.

Șnurul textil, un obiect aparent banal, devenea în mâinile lui o armă capabilă să neutralizeze sau chiar să ucidă.

„Viteza și îndemânarea lui par magice”, scria R. P. Harriss, editorialist al ziarului Baltimore Evening Sun, prezent la demonstrație. „Asta pentru a-l lăsa fără glas, asta pentru a-l orbi… asta pentru a-i rupe gâtul.”

D’Eliscu ironiza boxul sportiv. „Box — pf! Zdrobiți-i traheea cu cotul. Loviți-l cu palma. Continuați cu genunchiul”, le spunea rangerilor.

Revista Yank scria în 1942: „Poate ucide cu o simplă mișcare a cotului, poate mutila cu o strângere de degete.”

Programul fizic era la fel de dur: alergări zilnice, trasee cu obstacole extreme, lupte fără reguli sub supraveghere medicală. Un ofițer a rămas blocat cinci ore într-o groapă de antrenament de 4,5 metri. Replica instructorului a fost tăioasă: „Dacă nu pot ieși, să rămână acolo.”

Diplome, lupte și radio

Trecutul lui d’Eliscu era aproape la fel de enigmatic precum tehnicile sale. El îi povestise lui Harriss că petrecuse parte din copilărie în Franța și Japonia, iar un profil Associated Press îl descria drept moștenitor al talentului pentru luptă al unui tată expert în scrimă.

În realitate, s-a născut la 10 noiembrie 1895, în New York, fiu al omului de afaceri francez Frank Eliscu și al soției sale românce, Sophia, emigrată în Statele Unite cu șapte ani înainte.

Fratele său mai mic, Edward Eliscu, avea să devină ulterior un compozitor celebru la Hollywood.

A obținut diplome la University of Pennsylvania, Columbia University și New York University. A predat, a antrenat echipe universitare și a avut chiar emisiuni radiofonice.

Nu este clar unde a dobândit d’Eliscu expertiza în jujitsu.

Multe articole despre d’Eliscu și alți practicanți militari de arte marțiale prezentau tehnicile japoneze de luptă corp la corp drept un secret cultural bine păzit și, prin natura lor, perfid.

Presa vremii: „este mult peste media obișnuită” 

La începutul anului 1942 a fost trimis la Fort Meade, Maryland, pentru a antrena unitățile de elită Army Rangers. A conceput un program aproape inuman.

În 1943, a fost trimis înapoi în Hawaii pentru a organiza o școală secretă de antrenament pentru junglă, cunoscută drept Mayhem Bowl Parcurgea personal toate exercițiile alături de cursanți: „Nu le-am cerut niciodată să facă ceva ce eu nu aș fi putut face.”

„Este evident că se află mult peste media obișnuită în ceea ce privește viteza, îndemânarea și coordonarea. Întrebarea era câți îi pot urma exemplul”, scria presa despre el.

D’Eliscu a fost trimis în Franța pentru a organiza instruirea la școala de ofițeri de la Fontainebleau. A fost numit membru al Legiunii de Onoare și decorat cu Croix de Guerre. De asemenea, a scris un manual, Hand to Hand Combat (1945), în care își detalia tehnicile

După război, d’Eliscu a devenit director sportiv la Universitatea din Hawaii. Însă Statele Unite au avut curând din nou nevoie de el. A servit în Războiul din Coreea, apoi a fost trimis la Ankara, în Turcia, pentru a instrui infanteria și parașutiștii țării în cadrul unui program de asistență externă.

În 1953, D’Eliscu a fost repartizat la Fort Bragg, Carolina de Nord, unde a contribuit la instruirea trupelor americane, inclusiv comandând o forță de parașutiști.

După retragerea din armată, în 1954, d’Eliscu și soția sa s-au stabilit în Siesta Key, Florida, lângă Sarasota. În ultimii ani de viață a predat cursuri de siguranță în navigația cu ambarcațiuni cu motor. A murit în 1972, la vârsta de 76 de ani.