Fostă colegă a Ramonei Cîrciu: „Puteam fi eu în locul ei"
Sanda Vlădescu a părăsit Ipsos Interactive Services, companie specializată în colectarea de date, în 2007. Şi-a dat demisia când ajunsese într-o stare de oboseală avansată, conştientă că organismul ei nu mai face faţă unor sarcini suplimentare. Sanda spune astăzi că a ştiut să se oprească, în timp ce Carmen nu. Au fost colege de departament şapte luni.
Cum aţi devenit tu şi Carmen colege?
Sanda Vlădescu: În 2003 ne-am cunoscut la birou. Ipsos Interactive Services avea cam 50 de angajaţi, la momentul respectiv. În biroul unde lucram eu, eram şapte. Printre ei, şi Carmen. În timp, au plecat toţi, mai puţin Carmen. Am plecat şi eu după şapte luni şi, după alte şapte, m-am întors, dar pe altă poziţie, în alt departament. În total, am lucrat la Ipsos trei ani şi jumătate. A fost o perioadă grea, dar a fost şi firma în care am avut cele mai multe realizări.
Care era atmosfera?
Lucrurile erau, la început, nestructurate, iar despre educarea clienţilor pentru care făceam proiecte nu auzise nimeni. După doar o săptămână de lucru, bazându-mă pe experienţa muncii în alte firme, am făcut o listă de îmbunătăţiri şi le-am prezentat-o colegilor pentru validare şi completare. A fost primul şoc: „Degeaba te zbaţi, n-o să te ia nimeni în seamă. Dacă faci valuri, te vor da afară". Mi s-a părut incredibil că atunci, la 14 ani de la Revoluţie, cuiva îi mai era teamă să-şi spună părerea.Ce-ţi aminteşti despre Ramona Carmen Cîciu?
În firmă erau multe fricţiuni, discuţii şi şedinţe de muştruluire, iar Carmen a fost mereu diplomată - a susţinut punctele de vedere ale echipei, dar în acelaşi timp s-a ferit să forţeze nota cu şefii. Aşa era ea: conştiincioasă, muncitoare şi veşnic veselă. Eu, în schimb, m-am răzvrătit şi nu am acceptat jumătăţi de măsură. Pe principiul: „Pierd slujba, dar capul nu mi-l poate tăia nimeni".
De ce ai ajuns să-ţi dai demisia?
Îmi amintesc că, într-o seară, încă aşteptam să se lanseze un proiect, deşi programul se terminase şi ar fi trebuit să plec acasă. Nu era prima dată când stăteam peste program. I-am sunat pe şefi să văd ce se întâmplă şi mi‑au spus că proiectul urmează să se lanseze. După câteva minute am sunat din nou, iar răspunsul a fost că proiectul e pe o listă de aşteptare.
M-am ridicat de la birou, am luat o foaie de la imprimantă şi mi-am scris demisia. M-am dus la managerul meu direct şi i-am pus-o în faţă, ca să ştie că plec. I‑am spus: „Orice om are o limită, nu mă pot lăsa călcată în picioare la nesfârşit". În firmă era atunci şi Cristina Mititelu Mihoc, actualul vicepreşedinte al Ipsos. Nu mi‑au acceptat demisia. „Nu o acceptaţi, o duc direct la Camera de Muncă", le-am răspuns. Demisia este un act de voinţă unilateral şi nu trebuie aprobată de nimeni.Citeşte interviul integral pe adevarul.ro