Gena lui Dumnezeu există. Religia se poate explica științific!

Cel mai probabil, anticii yoghini şi învățații budişti ar fi apreciat foarte mult literatura scrisă în ultimii ani de o sumedenie de neurocercetători care şi-au propus să exploreze conexiunile dintre neurofiziologie şi experiențele din practica Zen, unii încercând să evite abstracțiunile filosofice şi să ofere informații detaliate cu privire la studiile asupra creierului, stările modificate de conştiință şi meditație. Ce-i drept, ambele – şi budismul, şi ştiința – încearcă să investigheze realitatea pentru a o explica, dar la fel de adevărat este şi că o bună parte din doctrina budistă – reîncarnarea, de exemplu – este prin însăşi natura ei imposibil de supus experimentelor. Aşa se face că multe dintre credințele budiste sunt cumva „la adăpost” de criticile oamenilor de ştiință.

Totuşi, viziunea neuroştiințifică şi cea budistă asupra universului sunt destul de diferite. Budiştii cred că sfera psihică şi cea fizică au o influență egală asupra realității; cum ar veni, acele construcții mentale pe care ştiința le consideră imaginare sunt pentru budişti reale şi perceptibile. Pe de altă parte, neurocercetătorii sunt materialişti: cred că mintea nu poate fi separată de circumstanțele fizice care i-au dat naştere. În acelaşi timp, ceea ce budismul are de oferit neuroştiinței – care abordează creierul din exterior, dintr-o perspectivă „obiectivă” (sau „la persoana a treia”, cum ar spune discipolii lui Buddha) – este o modalitate de a cerceta conştiința dinăuntru, la prima mână.

La ora actuală, există mulți neurologi care consideră că şi neuroştiinţele au propria lor dogmă – binomul minte-creier –, contestând un aşa-numit „reducţionism ştiinţific” care ar fi pretins dintotdeauna că omul este doar ceea ce poate fi cunoscut. Argumentul? Ceea ce este cu adevărat Eul nu poate fi rezolvat de ştiinţă, nu este de tip ştiințific; când ştiința pretinde că poate furniza răspunsul la acest tip de întrebări, comite o eroare fundamentală, de care se lasă mai apoi orbită. De altfel, pretenţia că metoda ştiinţifică ar fi unica metodă de cunoaştere este taxată printre altele chiar drept o afirmaţie neştiinţifică: existența unei singure cunoaşteri obiective adevărate – cunoaşterea ştiințifică – ar fi doar o afirmație filosofică şi doar ca atare ar putea fi argumentată.

Citește continuarea articolului și află mai multe despre Dumnezeu și știință!