Iranienii din România trăiesc cu teamă și speranță privind viitorul țării lor: „Am fost arestată pentru că...”

Câteva mii de cetățeni iranieni locuiesc în prezent în România, iar pentru mulți dintre ei fiecare informație venită din Iran este însoțită de anxietate și neputință. Printre aceștia se află cadre medicale, oameni de afaceri, studenți sau opozanți politici, care privesc protestele din țara natală cu gândul la rudele și destinele lăsate în urmă. Majoritatea spun că plecarea nu a fost o opțiune, ci singura cale de a rămâne în viață.

Nakisa Serafinceanu s-a stabilit în România în urmă cu 37 de ani, după ce fusese reținută de două ori de autoritățile de la Teheran, deși era foarte tânără. Avea doar 17 ani când a început facultatea și nu înțelegea pe deplin ce înseamnă politica.

„Am fost arestată pentru că am fost sub vizor, fără să facem ceva. Eram mică. Eu am terminat liceul mai devreme și am intrat la facultate, aveam în jur de 17 ani. Și nici nu știam ce este politica pe atunci. Prima arestare a fost un șoc pentru mine. Mi s-a părut o eternitate. A durat, de fapt, mai puțin de o lună.

Am stat separat, într-o celulă fără pat. Era doar o mochetă pe ciment, udă, într-o cameră foarte mică. Cred că nu avea nici doi metri. Dacă voiam să mă întind, nu puteam. Avea un fel de toaletă-lighean și o lumină care rămânea aprinsă permanent”, își amintește femeia, potrivit Antena 3 CNN.

Ea spune că nu și-ar fi părăsit niciodată familia și țara, dacă ar fi avut alternativă. În prezent, păstrează legătura constant cu cei dragi rămași în Iran.

„Se auzeau deja împușcături, focuri trase”

De peste trei decenii în România trăiește și Mahrzad Moghazehi. Originar din Teheran, dintr-o familie de comercianți, acesta și-a construit aici o viață nouă: conduce un restaurant și organizează cursuri culinare. Nu s-a mai întors niciodată în Iran, știind că o eventuală revenire l-ar fi împiedicat să mai plece.

Sora lui se află în continuare acolo și a reușit să vorbească cu ea chiar înainte de declanșarea protestelor.

„Era prima zi în care regele a dat îndemn ca lumea să iasă pe stradă la ora 8:00. Sora mea m-a sunat pe la 7:30–7:35. Mi-a spus: Ascultă. Se auzeau deja sloganurile. Oamenii începuseră cu o jumătate de oră mai devreme. Se auzeau deja împușcături, focuri trase”, spune Mahrzad Moghazehi.

„Citeau versete din Coran, spunând că trebuie să fie omorâți”

Un alt iranian stabilit în România lucrează în prezent ca traducător pentru Ministerul Justiției. În trecut a fost medic, însă problemele de sănătate l-au împiedicat să-și continue profesia. A fugit din Iran acum aproape 40 de ani, după ce familia sa a trecut prin experiențe traumatizante, inclusiv arestarea tatălui său.

„Lumea vrea răsturnarea regimului. Vrea să scape de rău. În curtea închisorii, care era separată de un gard metalic, ca un grilaj, nu puteai trece dincolo, dar puteai vedea. Ofițerii îi aduceau pe cei condamnați, îi puneau de o parte, iar noi eram de cealaltă parte. Citeau din Coran, versete din Coran, spunând că trebuie să fie omorâți. Cei care trebuiau să tragă stăteau în genunchi, cu armele, primeau ordin de foc, iar familiile asistau.

Vă dați seama ce hal era să vezi că urmează să fie omorât tatăl sau mama ta. Gloanțele erau oarbe. Nici noi nu știam, nici cei care erau puși la zid nu știau. Cădeau pur și simplu. Dacă mai trecea o săptămână, zece zile, două săptămâni, sigur era pe listă. Asta scria clar pe ordinul lui. Pe lista condamnaților la moarte”, povestește Abdolreza Heidari.

Cei trei sunt doar câteva exemple din comunitatea iraniană din România, oameni care urmăresc cu sufletul strâns evoluțiile din Iran, dar care încă speră că, într-o zi, se vor putea întoarce acasă fără teamă.