Orchestra înfometată care i-a ținut piept lui Hitler la Leningrad

În vara anului 1942, Leningradul murea de foame. Se făcea aproape un an de când se afla sub asediul trupelor germane. Și totuși, o orchestră a reușit să interpreteze noua simfonie a luiDmitri Șostakovici și s-o facă cunoscută în toată lumea.

Dirijorul Karl Eliasberg s-a găsit într-o mare dificultate când a primit sarcina să repete Simfonia a 7-a de Șostakovici. După ce interpretase Uvertura 1812 a lui Ceaikovski, cu numai câteva luni înainte, în decembrie, Orchestra Radio din Leningrad, singura care mai rămăsese în oraș, trăsese obloanele.

Iată ce a rămas consemnat în analele orchestrei cu privire la această cerere, conform BBC: ”Repetițiile nu au avut loc. Srabian a murit. Petrov e bolnav. Borișev e mort. Orchestra nu funcționează”.

La o primă strigare, Eliasberg a reușit să strângă numai 15 muzicieni. Printre aceștia, oboistul Ksenia Matus: ”Când am început repetițiile, a trebuit să-mi duc oboiul la reparat”, și-a amintit el, mulți ani mai târziu. ”Când l-am recuperat, am întrebat cât mă costă reparația. Bărbatul de la atelier mi-a spus să-i aduc o pisică. Mi-a mărturisit că-I plăcea mai mult carnea de pisică decât cea de pui.”

Prima repetiție s-a încheiat după numai 15 minute, pentru că mica trupă de supraviețuitori își epuizase rezerva de energie.

Membrii orchestrei erau victime ale bombardamentelor și înfometării. Abia mai erau în stare să-și țină instrumentele în mână.

Un trompetist și-a cerut scuze de la Eliasberg după ce n-a fost capabil să scoată niciun sunet. Categoric, era nevoie de întăriri.

Autoritățile sovietice au trimis un ordin de chemare la vatră a tuturor muzicienilor care ar fiputut participa la repetiții.

Șostakovici, angajat la conservatorul din Leningrad, începuse să lucreze la simfonie, cel mai probabil, înainte de invazia germană în Uniunea Sovietică în iunie 1941, dar și-a intensificat eforturile în săptămânile care au urmat.

Compozitorul a rămas în oraș și după asediul din septembrie – un recital de pian în prezența unui grup restrâns de prieteni a fost întrerupt chiar de un raid aerian. La 1 octombrie i s-a pus în vedere să părăsească însă Leningradul.

A urmat o perioadă foarte grea pentru locuitorii orașului. Rămași fără provizii, au fost nevoiți să se hrănească cu șobolani, cai, câini și pisici. La vremea respectivă s-au înregistrat și câteva cazuri de canibalism. Foamea făcea ravagii, în vreme ce forțele aeriene naziste țineau orașul sub asediu.

Supraviețuitorii celei mai cumplite ierni din istoria Leningradului, din 1941-1942, își amintesc cum cadavrele oamenilor zăceau pe străzi și nu era nimeni să le îngroape.

Dirijorul a impus o disciplină foarte severă pentru a-i recupera pe membrii orchestrei. Oricine întârzia la repetiții își vedea redusă porția de pâine, iar asta li se întâmpla chiar și celor care erau reținuți de înmormântarea vreunui membru al familie.

Instrumentiștii lucrau împreună șase zile pe săptămână. Încet, încet, simfonia prindea contur. În ziua premierei – 9 august 1942 – orchestra avea la activ o singură interpretare a întregii simfonii, de la un capăt la celălalt, fără întrerupere.

Chiar înainte de concert, armata sovietică bombardase liniile frontului german pentru a reduce la tăcere armele naziste, astfel încât muzica să nu fie întreruptă. Evenimentul a fost anunțat cu surle și tobe prin tot orașul, astfel încât să audă nu doar toți locuitorii, ci și soldații inamici.

În public se afla și Olga Kvade, în vârstă de numai 18 ani la vremea respectivă. Tânăra își pierduse atât tatăl, cât și bunicul la începutul anului. ”Candelabrele străluceau. Totul era atât de ciudat. Părea ireal – asediul, moartea, foametea și sala de concerte. Singurul lucru de care ne temeam era că naziștii ne-ar fi bombardat. «Doamne ajută să ne lase să ascultăm până la capăt», mă rugam atunci.”

Eliasberg a pășit pe scenă, orchestra s-a ridicat și a început să cânte. Totțio mureau de foame, dar erau îmbrăcați în frac.

”Îmi venea să plâng, dar mă simțeam în același timp mândră. Să vă ia naiba! Avem o orchestră! Suntem în sala de concerte, așa că voi, germanilor, să faceți bine să vă țineți deoparte! Eram înconjurați de naziști. Ne lăsau în pielea goală, dar ne simțeam cumva superiori”, și-a amintit peste ani Olga Kvade.

”La sfârșitul concertului am tăcut cu toții, apoi am izbucnit în aplauze. O fată a urcat pe scenă cu un buchet de flori pentru dirijor. Vă puteți imagina, un buchet de flori proaspete în sărăcia aceea?”

Șostakovici a dedicat Simfonia a 7-a locuitorilor Leningradului, care au fost nevoiți să mai suporte încă un an și jumătate de asediu, până când armata sovietică a reușit să spargă blocada.