Strângerea de mână datează de 2.800 de ani. Azi e „pusă la zid” de coronavirus

A devenit un fapt banal, mecanic, strângerea de mână între două persoane în semn de salut. Dar originea gestului se pierde în negura timpului, el fiind consemnat istoric pentru prima oară acum aproape 2.800 de ani între regele Asiriei și al Babilonului. A cunoscut, în timp, diverse semnificații, abia în secolul al XIX-lea căpătând sensul actual de salut între două persoane, chiar dacă s-a păstrat și simbolistica de pecetluire a unei înțelegeri. Acum, din cauza pandemiei de coronavirus, gestul a fost „pus la zid”, specialiștii din toată lumea considerându-l periculos, el putând fi sursă de infectare în contextul pandemiei de coronavirus.

Una dintre primele strângeri de mână înregistrate în istoria umană poate fi văzută într-o ilustrare a regelui Shalmaneser III. Regele asirian din secolul al IX-lea î.Hr. este înfățișat dând mâna cu regele Babilonului, Marduk-zakir-sumi, după ce cei doi bărbați au format o alianță, conform uzpr.ro. În timpul lui Shalmaneser, strângerea de mână nu a fost un salut, ci mai degrabă o manifestare fizică a unui acord. Conform uzpr.ro, istoricii cred că gestul a evoluat ca un semn de bună credință – prezentând mâna deschisă către cineva care indică încredere, dar a fost și o modalitate de a arăta că nu ai un pumnal ascuns. Chiar dacă aveai o sabie în teacă, strângerea mâinilor te împiedica să o scoți. Strângerea de mână, ca obicei clasic de bunăcredință, s-a perpetuat după regele Shalmaneser III. Referințe la gestul mâinii pot fi găsite în nenumărate opere de artă grecești antice din secolele al IV-lea și al V-lea î.Hr. La grecii antici, gestul se numea „dexiosis”, în traducere foarte largă însemnând „a lua mâna dreaptă”, notează daily.jstor.org. În faimosul poem „Iliada” , datat din secolul al VIII-lea î.Hr, două personaje ale operei lui Homer, Diomede și Glaucus, își dau mâna promițându-și că nu se vor omorî unul pe celălalt, conform expertului Torbjörn Lundmark, citat de mentalfloss.com. În timpul vechilor romani, strângerea de mână a devenit mai puțin un gest politic și a fost adoptată ca semn de prietenie, de solidaritate, mai ales între militari. Aceștia, însă, obișnuiau să strângă cu palma antebrațul celuilalt

Sensul de salut s-a impus în Anglia secolului al XIX-lea

Chiar și marele William Shakespeare, în piesa „Cum vă place”, scrisă pe la 1600, descrie strângerea de mână a două dintre personaje care își jură frăție pe viață. Strângerea mâinii a căpătat, cu adevărat, sensul de salut între două personae, în timpul perioadei Reginei Victoria a Marii Britanii, denumită și Epoca Victoriană. Eticheta modernă s-a dezvoltat în timpul secolului al XIX-lea și până în 1900, iar gestul a fost cel mai obișnuit mod de a-i saluta pe alții. Nu a fost doar un salut formal. O strângere de mână fermă, dar nu rigidă, era văzută ca un semn de căldură în societatea victoriană, în schimb nu era apreciată strângerea prea puternică a mâinii. Nenumărate cărți de etichete au detaliat exact cea mai bună modalitate de a da mâna cuiva. Normele stricte ale societății victoriene impuneau ca gestul să fie făcut cu mâna dreaptă și trebuia brațul ridicat peste talie(mai târziu, a fost la modă se strângă mâna cuiva în zona taliei).

Indiferent de originea gestului și evoluția lui în timp, acest gest, absolut firesc până mai ieri, a intrat pe „lista neagră” a contactelor umane din cauza declanșării pandemiei de coronavirus. Se încearcă înlocuirea ei – în forme diverse, dar, sperăm, temporare – cum ar fi lovirea laterală a tălpilor între două persoane sau a umărului fiecăruia. Să sperăm că, întorși la normalitate, vechea strângere de mână își va recăpăta nu doar simbolistica, ci va căpăta semnificații noi în relaționarea cu alți oameni alături de care, practic, vom fi trecut printr-un test – cel al coronaviruslui - ce a pus în pericol însăși societatea și specia umană.