100 de ani de la nașterea lui Ceaușescu. A înfometat o țară întreagă pentru un pariu cu sine
În anul marcării primului centenar de la Marea Unire din 1 decembrie 1918, printr-o ciudat joc al istoriei, România încă nu a uitat ziua de naștere a celui mai cunoscut și în același timp mai crud dintre liderii ce i-au condus destinele în ultimul veac. Iar 26 ianuarie 2018 înseamnă și ziua în care tovarășul Nicolae Ceaușescu ar fi împlinit, dacă nu ar fi fost executat în ziua de Crăciun a anului 1989, fix 100 de ani. Centenar în centenar, așadar!
La 20 de ani de la moartea sa, majoritatea românilor considera încă că fostul dictator comunist a făcut mai mult bine decât rău țării pe care a condus-o între 1965 și 1989. Doar 13% dintre românii intervievați acum aproape un deceniu socoteau că Ceaușescu făcuse mai mult rău decât bine. Azi, acest procent ar putea fi mult mai mic.
Fiindcă memoria colectivă nu a reținut pentru totdeauna decât gestul lui de opoziție din august 1968, când s-a opus ocupării militare a fostei Cehoslovacii socialiste de către trupele Tratatului de la Varșovia. Fiindcă și azi, la aproape trei decenii de la dispariția sa violent, mai există zeci de mii de români care vorbesc despre „blocurile lui Ceaușescu”, despre „metroul lui Ceaușescu”, despre „viața frumoasă trăită sub Ceaușescu”.
A comandat o execuție în rândul unor țărani din Vrancea
Aproape nimeni nu mai rememorează rolul jucat de el, ca tânăr general de armată în procesul Colectivizării, din anii ”60. Un scriitor renumit, dar a cărui faimă scriitoricească e pusă în umbră de renumele său de politician, Varujan Vosganian, a avut ideea de a reproduce episodul real al execuției comandate de Nicolae Ceaușescu în rândul unor țărani din Vrancea într-una din cărțile sale („Cartea șoaptelor”, apărută la Editura Polirom, din paginile căreia reproducem textul de mai jos).
„Tancurile se opriră și odată cu ele și camioanele, care făcură un viraj și se proptiră cu spatele la baricadă, ridicând prelatele și scoțând la iveală, într-adevăr, țevile lungi și perforate ale mitralierelor. Din camioane coborâră câțiva ofițeri în uniformele Securității, iar în fruntea lor același bărbat scund, cu căciula militară și scurtă bleumarin. Ei se opriră în dreptul tancurilor. Atunci unii dintre oameni ieșiră în fața baricadei. Bărbatul mărunțel ridică mâna dreaptă și ei crezură că vrea să le vorbească. Clopotele amuțiră. Oamenii făcură un pas înapoi. Lângă Nițu Stan, Costică Arbănaș căzu în genunchi și-și desfăcu la piept, rupând-o, cămașa. Lângă el, Aurică Dimofte, Stroie Crăciun, și, strângând în mână toporul, Ionică Areaua. Apoi ceilalți veniră unul câte unul. Cocoțată pe cabina mașinii răsturnate, Dana lui Radu rămase încremenită, strângându-și basmaua la piept. Atunci se întâmplară câteva lucruri dintr-odată. Bărbatul acela, Ceaușescu, își lăsă brațul în jos cu o mișcare iute. Clopotul porni să bată din nou, acoperind șuierul gloanțelor, dar rămaseră focul stârnit de țevi și plumbii care umplură aerul. Primul căzu Aurel Dimofte, întâi în genunchi, privindu-și nedumerit palmele lipite de pieptul din care țâșnea sângele și apoi prăvălit, tot cu genunchii îndoiți, pe spate, împins de gloanțele ce continuau să i se îndese în trup. Dana lui Radu fu secerată cu atâta putere, încât țâșni în sus, ca o păpușă de câlți, și rămase câteva clipe în aer, proptită de gloanțe, înainte de a se prăbuși pe capotă, cu brațele desfăcute. Pe Costică Arbănaș, în genunchi, gloanțele îl feriră ca printr-o minune, dar rămase așa, neclintit, cu găvanele golite, într-un plâns pe care nici măcar nu și-l simțea. Nițu Stan se aruncă în țărână și se rostogoli spre margine, dar se întoarse să-l tragă pe Stroie Crăciun, care gemea întruna: „Stane, nu mă lăsa...”, până când sângele îi țâșni pe gură, sufocându-l.... Clopotul continua să bată... Mitralierele răpăiră clopotnița, dar clopotul continua să bată. Tancurile porniră încet, continuând să răpăie și spulberară baricada ca pe un mușuroi, scuturând peste blindajul lor laolaltă scânduri și trupuri. Răniții se târau din calea lor, ca să nu-i strivească șenilele. Mitralierele măturau acum doar clopotnița, se dădea o luptă gigantică între dangătul clopotului și șuierul gloanțelor în care clopotul, chiar dacă turla, cu tencuiala mușcată de gloanțe, sfârtecată și înăbușită în fumul alb al văruielii, rămăsese ca o scurteică zdrențuită, ieșea biruitor. Până când țeava unuia dintre tancuri se ridică încet și slobozi un obuz care ținti chiar în miezul clopotniței. Ionuț Cristea murise cu siguranță mai demult și clopotul luptase singur mai departe. Obuzul ucise și clopotul. Când dangătul tăcu, atunci tăcură și gloanțele. „Nu se mai termina, își aminteau unii, credeam că o să ne omoare pe toți”. „A ținut doar ca la zece minute, spuneau alții, a fost ca o grindină, ca o răpăială de vară”.
Nimeni nu l-a tras la răspundere pentru acele vieți luate. Nici nu avea cine! Își crease deja reputația de vechi militant al partidului, ba chiar de ilegalist, deși mai existau voci în partid care-i reaminteau că perioada petrecută în spatele gratiilor, din anii interbelici, nu a fost mereu din cauza credinței nestrămutate în valorile Partidului Comunist. Dar cu fiecare zi, cu fiecare lună devenea mai puternic în partid. Iar după ce a învins și moartea, cu ocazia unei aterizări aviatice ratate pe Otopeni la întoarcerea dintr-o „vizită de lucru la Moscova”, toate cărțile au părut a fi fost jucate în favoarea sa. Doar „tătucul” Gheorghe Gheorghiu Dej a dat semne că știe cu cine are de-a face, dar nici eforturile acestuia de a-i bloca ascensiunea în fruntea partidului nu au dat rezultate pe termen mediu și lung. După dispariția acestuia, Nicolae Ceaușescu, un tip cu patru clase, descris de fostul lui învățător drept mai mereu nervos și imprevizibil, și-a jucat adversarii pe degete și a preluat puterea. Din martie 1965 și până în decembrie 1989, conducătorul suprem al românilor s-a numit Nicolae Ceaușescu.
În fapt, Ceaușescu „a domnit” aproape un sfert de veac din ultimul secol al istoriei noastre. Cu excepția primului rege al României, Carol I, în secolulul al XIX-lea și început de XX, și al voievodului Ștefan cel Mare (în secolulul al XV-lea), puține, foarte puține dintre figurile conducătoare din istoria noastră se pot lăuda cu o longevitatea mai mare ca a lui. Dacă figura lui Carol a fost repede eliminată din istoria predată în școli, dar și din comparațiile devenit în scurt timp grețoase, mai ales în perioada de neuitat a „Cântării României”, Ștefan cel Mare, alături de Burebista, de Decebal, de Mircea cel Bătrân, de Mihai Viteazul, de Cuza Vodă, i-au stat mai mereu alături. Nu de alta, dar românii trebuiau să afle ce rădăcini istorice fără egal avea „conducătorul suprem”, nimeni altul decât cel care avea să ne ghideze spre un viitor fără egal, comunist și multilateral dezvoltat!
A mai contat oare faptul că în ultimii ani de regim stalinist de inspirație asiatică a înfometat o țară întreagă pentru a-și împlini un pariu cu sine însuși, pe cât de inutil, pe atât de stupid: achitarea tuturor datoriilor externe ale țării? Mulți dintre conaționalii săi se mai mândresc și azi cu această „performanță unică”, uitând că până și pâinea și laptele ajunseseră să se dea pe cartele populației, deși trecuseră mai bine de patru decenii de la încheierea celei mai mari conflagrații militare și mondiale ce zguduise planeta. A mai dat cineva vreo ceapă degerată pe viețile sutelor de românce care au murit în chinuri după „chiuretaje” instrumentate de cine știe cine, fiindcă avortul devenise oficial interzis în 1966? Sau a rămas în istorie măcar povestea de neuitat a vreunei mame-eroine, din sutele ce au trăit pe-atunci, care a născut și îngrijit, cum nu mai ea a știut, zece sau 12 copii? Nimic din toate acestea!
Nici despre frigul din casele românilor, din ultimul deceniu de regim ceaușist, nici despre lipsa curentului electric și despre revenirea în prim plan a lumânării, cea care-i însoțise pe oameni în nopțile lor lungi de iarnă cu sute de ani mai devreme, nici despre absența apei calde, nici despre hainele cenușii pe care românii, cu mic, cu mare, erau obligați, neavând altă alternativă, să le afișeze, ca la paradă, în București și în toate orașele și comunele triste ale unei Românii parcă uitată de timp și de restul lumii.
Neagu Djuvara: «Nu era prost»
În fond cel mai bine l-a caracterizat Neagu Djuvara, poate ultimul cu adevărat „boier al minții”, care ne-a părăsit joi, 25 ianuarie, după mai mult de 101 ani petrecuți pe acest pământ.
„Era, totuși, dibaci. Nu era prost! Asta ar dovedi că, în politică, nu e nevoie să fii inteligent. Se întâmplă să ai niște stăpâni care sunt profund cretini, dar sunt șmecheri. În fond, să construiești cea mai mare clădire din lume după Pentagon, într-o țară săracă, este cu adevărat demență. Este vinovat, până la urmă, poporul care l-a ținut pe acest cretin, pe Nicolae Ceaușescu la guvernarea României!”.
Cuvinte rostite alaltăieri, dar deja uitate începând chiar de ieri! Fiindcă altfel cum am putut înlocui Scorniceștiul de altădată, cu Alexandria sau Roșiorii, sau Videle de azi?!