154 de ani de la renunțarea la domnie a lui Al. Ioan Cuza. 7 lucruri mai puțin știute despre abdicarea Domnitorului Unirii

Acum 154 de ani, la 11 februarie 1866, domnitorul Alexandru Ioan Cuza semna actul de abdicare de pe tronul Principatelor Române. O alianță „contra naturii” dintre conservatori și liberalii radicali – fapt pentru care a și fost numită „monstruoasa coaliție” – l-a silit pe Domnul Unirii să ia calea exilului după 7 ani de domnie și glorioasă, dar și controversată. Detaliile abdicării, pe de altă parte, au fost multă vreme mai puțin cunoscute, așa că vă propunem 7 lucruri mai puțin știute despre acest eveniment major al istoriei noastre.

Alexandru Ioan Cuza și-a încheiat domnia de șapte ani în zorii zilei de 11 februarie 1866. Într-un fel, Domnul Unirii respecta angajamentul pe care și-l luase încă de la începutul domniei și care era stipulat și în prevederile Convenției de la Paris, din august 1858, ce urmau Convenției anterioare, din 1856 și care pusese bazele posibilității realizării unirii celor două țări române. Că la finalul celor șapte ani, va lăsa loc unui principe străin, ales dintr-o familie domnitoare a Europei. Poate așa se explică și, totuși, strania apatie a lui Cuza în fața zvonurilor anterioare lui 11 februarie, despre coaliția formată pentru forțarea abdicării lui. În 7 ani, avusese o domnie bogată în evenimente, inclusiv în cele legate de modernizarea unei țări aflate, în 1859, la granița nu doar a Europei, ci și a evului mediu, ca dezvoltare.

A creat o structură unitară a statului român, a occidentalizat societatea românească și a realizat numeroase reforme, printre care cea a învățământului, cea a armatei, cea fiscală și cea agrară. A secularizat averile mănăstirești și a creat numeroase instituții, precum universitățile din Iași și din București. Dar reformele au creat mari nemulțumiri, pe de o parte, în tabăra marilor moșieri, reuniți în partida conservatoare, pe când lovitura de stat de la 2 mai 1864, când Cuza a dizolvat Adunarea Legiuitoare ce se opunea unor reforme importante – aprobând ulterior Statutul Desvoltător al Convenției de la Paris, un fel de Constituție ce perin care își oferea mult mai multe puteri decât cele inițiale, a nemulțumit și tabăra „roșiilor”, adică a liberalilor-radicali, speriați de tendințele tot mai desportice, spre dicatoriale, ale lui Cuza. Așa s-a ajuns la actul din noaptea din 10 spre 11 februarie 1866.