22 decembrie 1989 – Apusul lui Ceaușescu, răsăritul lui Iliescu

22 decembrie 1989 a intrat în istoria României drept ziua fugii cu elicopterul cuplului Ceaușescu de pe terasa Comitetului Central și intrarea în scenă a celui care era considerat un posibil „Gorbaciov al României”, Ion Iliescu, fost demnitar comunist, „marginalizat” în posturi de prim-secretar de județ și, în 1989, director al Editurii Tehnice. Paradoxul ucigaș și nedrept a rămas faptul că, după fuga Ceaușeștilor, odată cu apariția „teroriștilor”, bilanțul victimelor Revoluției s-a mărit cu 862 de morți, deși până atunci muriseră „numai” 126 de oameni.

Dimineața de 22 decembrie 1989 a sosit ca o ghilotină peste destinul cuplului Ceaușescu și al regimului lor comunist. Deși speraseră toată noaptea, că lucrurile vor putea fi ținute sub control, inclusiv prin reprimare brutală a protestatarilor, zorii le-au arătat adevărul: cum zvonurile privind uciderea manifestanților din seara și noaptea de 21 spre 22 decembrie se răspândise peste tot, zeci de mii de oameni, inclusiv de pe marile platforme industriale s-au îndreptau către centrul Capitalei. Și, de data aceasta, nu ca să-și mai aplaude „conducătorul iubit”. Ceaușescu îl acuză pe ministrul Apărării, Vasile Milea, de trădare, iar în jurul orei 9.30 se anunță pe postul de televiziune că „trădătorul Milea s-a sinucis”. Victor Stănculescu, noul jupân al ministerului dă ordin de intrare a armatei în cazărmi și-l sfătuiește pe Ceaușescu să fugă cu un elicopter. Cu sediul Comitetului Central înconjurat de manifestanți, românii sunt martorii unui lucru ce părea incredibil cu doar câteva zile înainte: marele dictator, însoțit de soție, doi dintre cei mai slugarnici colaboratori: Manea Mănescu și Emil Bobu, două gărzi de corp și piloții aparatului, în frunte cu Vasile Maluțan, fug de pe terasa Comitetului Central – cu greu, de atâta „încărcătură” – la bordul unui elicopter. Era ora 12.09. Ora când „comandantul suprem” își părăsea centrul de putere. Revoluționarii intră și pun stăpânire pe Comitetul Central, în timp ce Ceaușescu se îndreaptă mai întîi spre Snagov, unde îi debarcă pe Mănescu și Bobu și își continuă drumul, cu gândul de a ajunge la Târgoviște unde „să organizeze rezistența”.

La ora 12.09, cuplul Ceaușescu fugea din Comitetul Central cu elicopterul

Invocând o posibilă doborâre a elicopterului ce ar fi fost reperat de radarele armatei, pilotul Maluțan îi convinge pe Ceaușești să rămână în mijlocul unui câmp, de unde aveau să ia, succesiv, la modul „ia-mă, nene!” al autostopiștilor, încă trei mașini, într-o fugă cu accente absurde, sfârșită doar prin arestarea lor, finalmente, la sediul Miliției Județene Dâmbovița, de către un grup de revoluționari. Peste 3 zile aveau să fie judecați – sumar, dar brutal - și executați în grabă lângă peretele alb al unității militare din Târgoviște. În acest timp, pe locul gol de putere lăsat de Ceaușescu avea să se dea o luptă. La 12.47, din studioul 4 al TVR, poetul Mircea Dinescu, secondat de actorul Ion Caramitru și alți revoluționari lansează în eter către români faimosul: „Dictatorul a fugit! Am învins!”. La sediul CC-ului, fostul prim-ministru comunist, Ilie Verdeț, constituie deja un prim guvern post-ceaușist, ce avea să dureze cam 20 de minute. Stănculescu avea în mână armata și ar fi putut impune o dictatură militară, iar revoluționarii adevărați încă nu știau ce se facă mai bine și mai degrabă cu ceea ce câștigaseră. Dar, la ora 14.35, tot în studioul 4 al TVR apare „omul așteptat”, cel văzut de cunoscătorii culiselor politice românești drept „urmașul lui Ceaușescu”, „Gorbaciov al României”, „comunistul cu față umană”, Ion Iliescu.

După ce a apărut la TVR, la 14.35, Iliescu a devenit instantaneu liderul noii puteri

Fost ministru al Tineretului la finalul anilor 60, apoi „marginalizat” ca prim-secretar în Timiș și Iași, apoi ca șef al Consiliului Național al Apelor, apoi al Editurii Tehnice, Ion Iliescu era, la nici 60 de ani, o figură cunoscută atât în rândul șefilor Armatei, Securității și, ce era și mai important, la Moscova, unde studiase. Din acest moment – pentru că amănuntele, firește, ar necesita sute și sute de cărți – „jocurile au fost făcute”. Revoluția triumfase, dar își va devora fiii, pe revoluționarii adevărați și pe cei care speraseră, într-adevăr, într-o schimbare totală a țării. După TVR, Iliescu s-a deplasat la Ministerul Apărării, dar cum nu acolo era, în acel moment, noul centru de putere ce încerca să se formeze – merge la sediul CC, ocupă etajul 2 împreună cu mai vechi și mai noi colaboratori comuniști ori fii de foști demnitari comuniști și lucrează la înființarea Consiliului Frontului Salvării Naționale, noul organism al puterii de stat ce va prelua întreaga autoritate a fostelor organisme comuniste. Seara, la 23.30, Iliescu citește la TVR, dar din studioul 5, înconjurat deja de oamenii potriviți și într-o formulă organizată, Proclamația către țară a acestui Consiliu, FSN-ul nefiind în acel moment partid politic, lucru ce se va schimba după 6 februarie 1990.

Dar, între timp, odată cu înnoptarea, spre ora 18.30, începe să se tragă din nou, apărând conceptul de „teroriști”, mulți dintre ei presupuși arabi, din țări conduse de dictatori apropiați lui Ceaușescu ori luptători fanatici pregătiți special pentru apărarea lui Ceaușescu. Așa a început un război urban haotic, nu doar în București, căruia i-au căzut victime sute și sute de oameni, civili și militari nevinovați, clădiri istorice și bunuri inestimabile de patrimoniu, „teroriștii” neavând aproape niciodată identitate sau măcar un chip concret. E drept, fenomenul s-a diminuat până la încetare, după anunțul execuției soților Ceaușescu, exact în ziua de Crăciun. Dar 862 de persoane dintre cei 1107 decedați în Revoluție au murit după 22 decembrie, ora 12.09, adică după fuga și, practic, căderea lui Ceaușescu. Ce a urmat e deja istorie, una căreia îi trăim consecințele și astăzi, după 30 de ani de la ceva ce reprezentat o minune, pentru mulți români. „Dumnezeu și-a întors fața spre români”, spunea Mircea Dinescu în 22 decembrie, din studioul 4 al TVR. Și-a întors, însă foarte puțin.