Acum 75 de ani era instalat primul guvern comunist din istoria României

Acum 75 de ani, la 6 martie 1945, era instalat primul guvern comunist din istoria României, cel condus de dr. Petru Groza. N-a fost vorba de vreun guvern rezultat în urma unor alegeri libere, ci unul impus de URSS, de Stalin, prin reprezentantul acestuia de aici, A.I. Vîșinski. „Jocurile” erau deja făcute de Marile Puteri, prin înțelegerile făcute la Ialta, în februarie 1945, ce au consfințit cinica împărțire a influenței în Europa de sud-est încheiată pe o bucată de hârtie între Churchill și Stalin, la Moscova, încă din octombrie 1944.

Supranumit “procurorul terorii”, Andrei Ianuarievici Vîşinski nu exagera deloc când, la 27 februarie 1945, aproape urlase „Ialta sunt eu!” în fața Regelui Mihai I, dând cu pumnul în masă. Ca trimis al lui Stalin, ştia ce spune. Mai ales că avea experiența de procuror general al URSS în timpul teribilelor procese de epurare staliniste din anii 30, dar și la Procesele de la Nurnberg. Cu doar câteva săptămâni înaintea acestui episod, între 4 şi 11 februarie 1945, se desfăşurase Conferinţa de la Ialta, în Crimeea. Acolo, liderii celor trei mari puteri aliate în războiul ce se apropia de final – I.V. Stalin, şeful suprem al URSS, Franklin D. Roosevelt, preşedintele SUA şi primul-ministru britanic Winston Churchill – îşi împărţiseră puterea pe harta Europei de după război. Ea se adăuga secretei şi cinicei negocieri a procentelor de influenţă pe care Churchill le pusese pe un petic de hârtie, iar Stalin le “vizase”, în cadrul întâlnirii dintre cei doi de la Moscova, din octombrie 1944. Astfel, la Moscova și Ialta s-a consfințit, practic, cedarea ţării noastre în mâinile sovieticilor, România fiind trecută cu 90% în sfera de influență a URSS pe acea infamă bucată de hârtie.

Regele Mihai a fost forțat de Vîșinski să-l numească prim-ministru pe dr. Petru Groza

Iată de ce Vîşinski îşi permisese să bată cu pumnul în masa monarhului de 23 de ani al – încă - Regatului României. Vîşinski i-a dat regelui un ultimatum, bătând la propriu cu pumnul în birou: „Aveţi exact 2 ore şi 5 minute pentru a face cunoscut publicului că generalul Rădescu a fost demis. La ora 8 trebuie să informaţi publicul despre numele succesorului său”. După care a părăsit brusc biroul, trântind uşa la plecare aşa de tare încât tencuiala  s-a desprins şi a căzut, scrie historia.ro. Ruşii îi forţau mâna Regelui să îl numească pe dr. Petru Groza reprezentantul Frontului Naţional Democrat, partid umbrelă sub care se adăposteau Partidul Comunist Român şi formaţiunile politice cripto-comuniste din jurul său. Fără alte opţiuni rămase şi cu un Bucureşti răvăşit de manifestaţiile comuniştilor, care cereau, chipurile, un guvern democrat, regele a fost nevoit să ceară generalului Nicolae Rădescu, prim-ministrul din acel moment, să-şi depună mandatul.

Apoi, la 6 martie 1945, să aprobe lista noului guvern, în fruntea căruia se instala dr. Petru Groza, preşedintele Frontului Plugarilor, dar, în fond, doar un alt om de-al comuniştilor. Noul guvern – o coaliţie de partide diverse, cum putea să pară unui neavizat – reunea, de fapt, doar membri comunişti ori ai unor “aripi” desprinse din vechile partide istorice şi devenite “sateliţi” ai comuniştilor, precum PSD, PNL – Tătărescu şi PNŢ – A. Alexandrescu. Încurajat de atitudinea SUA, care nu recunoştea oficial guvernul Groza şi solicita, în august 1945, constituirea unui “regim reprezentativ din toate grupările democratice ale ţării”, Regele Mihai a intrat în aşa-numita “grevă regală”, forţând demisia guvernului Petru Groza, pe care a cerut-o pe 20 august 1945.

Refuzul acestuia de a demisiona a făcut ca Mihai I să nu accepte, vreme de aproape şase luni, până în ianuarie 1946, să contrasemneze orice act emis. Asta nu l-a împiedicat pe Groza să-şi exercite guvernarea, folosind “jurnale ale Consiliului de Miniştri”, ce nu aveau nevoie de contrasemnătura regală. Înţelegerile asupra sorţii României se făceau însă peste capul Regelui, prin decizii mai mult sau mai puţin secrete între marile puteri.

Doctor în filosofie, Groza a fost considerat „un boier printre comuniști”

Considerat un fel de “boier printre comunişti”, dr. Petru Groza (1884 – 1958) a fost un personaj care a căutat să se adapteze vremurilor şi să fie mereu de partea celui puternic. Fiu de preot ardelean ortodox, Groza a studiat filosofia, luându-şi doctoratul la Budapesta. De aici şi apelativul de “doctor” asociat numelui său. În 1921, la 37 de ani, a devenit prima oară ministru, în guvernul mareşalului Averescu. A creat propria grupare politică în 1933, Frontul Plugarilor, apropiindu-se de mişcarea comunistă. A devenit şeful primului guvern comunist la 6 martie 1945, exercitând funcţia de prim-ministru până la 2 iunie 1952, chiar dacă adevăratul lider al comuniștilor a fost Gheorghe Gheorghiu-Dej.

După aceea şi până la moartea sa, la 7 ianuarie 1958, a fost preşedintele Prezidiului Marii Adunări Naţionale. La Conferinţa de la Moscova din decembrie 1945 a miniștrilor de externe ai URSS, Marii Britanii și SUA s-a stabilit deblocarea situaţiei de conflict dintre Regele Mihai şi dr. Petru Groza prin cooptarea în guvern a încă doi membri, reprezentând partidele istorice, PNL şi PNŢ. Astfel, la 8 ianuarie 1946, Mihai Romniceanu şi Emil Haţieganu depuneau jurământul ca miniştri în guvernul Petru Groza. Formal, reprezentativitatea democratică cerută de SUA fiind îndeplinită, americanii au recunoscut cabinetul român. Era însă doar “încălzirea” dinaintea asaltului total al comuniştilor pentru a pune mâna pe întreaga putere. Asalt căruia i s-a opus o bună parte din populaţia românească, aşa cum a dovedit-o uriaşul miting contra lui Groza, dar şi contra comunismului, desfăşurat în faţa Palatului Regal pe 8 noiembrie 1945. A fost considerată cea mai amplă demonstraţie din centrul şi sud-estul Europei împotriva unui regim impus de sovietici.

Reacţia guvernului a fost dură şi sângeroasă, soldându- se cu 11 morţi şi câteva zeci de răniţi şi arestaţi. După acest moment, măsurile antidemocratice, precum cenzura sau cele împotriva fostelor partide istorice s-au intensificat. La 19 noiembrie 1946, într-un simulacru de “alegeri libere”, forţele comuniste şi aliaţii lor, constituiţi în Blocul Partidelor Democrate, câştigau alegerile parlamentare cu 69,81%. Acestora li se adăuga Uniunea Populară Maghiară, cu ajutorul căreia “scorul electoral” al forţelor procomuniste urca la 78,46%. Era o victorie bazată pe principiul lui Stalin: “Nu contează cine votează, contează cine numără voturile”. Până la forțarea abdicării Regelui Mihai, la 30 decembrie 1947, a fost doar o chestiune de timp. Pentru următorii 45 de ani, România intra în „zodia roșie” a comunismului, fiind deturnată de la cursul firesc al destinului ei european pe care intrase, cu mari eforturi, în cele opt decenii de monarhie.