Acum două secole, românii se luptau cu ciuma folosind izolarea și „distanțarea socială”

Urgia unor molime mortale a lovit Țările Române de sute de ani. Valuri și valuri de epidemii de ciumă, holeră, tifos și alte asemenea boli ce însemnau pe atunci aproape moarte sigură dacă te îmbolnăveai. Unele dintre cele mai grave situații s-a înregistrat în 1812-1813, în Muntenia și, în 1819, în Moldova. Și atunci, ca și acum, oamenii încercau să se ferească de infectare, stăteau în izolare în case, încercau să stea departe unii de alții sau își puneau speranțele în leacuri-minune, cu atât mai mult cu cât, pe atunci, medicina încă era neputincioasă în fața unor asemenea flageluri.

În 1812, la scurtă vreme după ce urca pe tronul Munteniei, Ioan Vodă Caragea, s-a declanșat o epidemie teribilă de ciumă. Ca și acum, asemenea boli erau aduse din afara țării, mai ales dinspre Imperiul Otoman. Așa s-a întâmplat și atunci, când câteva persoane din suita domnitorului, alai venit cu mare pompă de la Constantinopol, de unde sultanul numea domnul fanariot al Țărilor Române, au adus cu sine și cumplita maladie. Majoritatea românilor nu se resemnau în fața morții și căutau să se ferească de ea și să scape cu viață. Rudele ciumaților erau obligate să se autoizoleze la domiciliu, iar autoritățile le ajutau cu procurarea și livrarea alimentelor pentru care trebuiau să plătească. În anumite situații disperate, statul acoperea cheltuielile cu mâncarea necesară supraviețurii celor izolați: „Iar când vor fi cu adevărat neputincioși și scăpătați, acelora li se va orândui mâncarea de la casă”, scrie vice.com. Doctorul oficial al Bucureștiului, Ștefan Piscupescu, recomanda folosirea oțetului pentru dezinfectare și chiar a unui fel de gel de spălat pe față și pe mâini produs „din flori de trandafiri, frunze de ismă de grădină, frunză de jaleș, frunză de rosmarin nemțesc, frunză de rută, flori de lavant, flori sau coji de lămâie, cuișoare pisate, din toate câte cinci dramuri; grăunți de ienupări pisate zece dramuri”. Ignatie Iakovenko a fost un călător rus care a trecut prin Țara Românească la câțiva ani după „ciuma lui Caragea” și care a notat amănuntele din timpul ciumei din relatările unui prieten ce prinsese blocat în București teribilul eveniment. „Au murit o mulțime de oameni, cam 60 000 de suflete în toată Valahia. Nenorociții atinși de otrava molimei ucigătoare și care își așteptau moartea necruțătoare prezentau o priveliște dintre cele mai triste. Plângând, ridicau mâinile spre cer rugându-l pe cel atotputernic să-i mântuie de moarte. Plânsetele și tânguirile umpleau aerul; totul însă era zadarnic și viața celor molipsiți se curma. Înmormântarile se făceau fără slujba religioasă, fără aglomerări de populație, pentru ca molima să nu se întindă și mai mult”, nota Iakovenko. Se pare că numărul de morți a fost chiar mai mare, dar cine mai stătea să numere cadavrele ce erau, pur și simplu, încărcate de ciocli în căruțe și aruncate în gropi comune.

Cei molipsiți erau scoși din localități și puși sub pază

Câțiva ani mai târziu, în 1819, ciuma a lovit Moldova cărmuită de domnitorul Scarlat Calimachi. Călătorul german de origine greacă Kosmeli, care a prins la Iași ciuma care devastase orașul în 1819, povestește despre un bătrân francez de 80 de ani pe nume Gaillard, odinioară profesor de limbi străine, care „își închipuise că găsise leacul împotriva ciumei și o alifie care să-i vindece buboaiele. Nu a putut fi împiedicat și s-a dus la spital, dar curând a plătit încrederea sa cu viața. S-a îmbolnăvit, a căpătat buboaie și a murit”. La fel ca în prezent, cel puțin în faza inițială, Biserica a refuzat să oprească slujbele, pentru că boala nu s-ar lua prin rugăciune. Același Kosmeli, scrie vice.com, notează că întrucât leacul lui Gaillard nu dăduse niciun rezultat, s-a apelat la sfânta Paraschiva de la Suceava și s-a pornit în procesiune cu moaștele ei pe ulițele Iașului. Măsura a avut efecte contrarii scopului ei, contribuind la răspândirea ei. Un pitac (act oficial ce conținea o poruncă domnească) al domnitorului Calimachi către clucerul Alex Popovici, prin care îl însărcina să meargă la Neamț, să cerceteze și să ia măsuri împotriva răspândirii ciumei arată adevărate măsuri de izolare și carantinare față de personele infectate sau suspecte de a fi bolnave „scoțând pe cei molipsiți și cu presupus afară din sat în colibi, în pază cuviincioasă spre a nu se amesteca unii cu alții, cu îndatorireca pe fiește-care di să se spele și să se aerisească lucrurile, să înconjure satul cu străji, ca nici să esă nici să intre nimenea până după potolirea bolei. Pentru cele trebuincioase ale mâncării să nu pătimească locuitorii, iar lăcașele molipsite să li se strice acoperământul, podul si ferestrile să să se arunce apă spre curățirea lor, iar oamenii ce vor rămâne în sat să se păzească unii de alții”, după cum se menționează în studiul „Flagelul ciumei în istoria Moldovei” semnat de Emanuel Bălan. După cum se vede, conceptul de „distanțare social” era prezent și acum două secole, chiar dacă nu era numit astfel.