«Am numai răni de la marşul disperării»

Un batalion de mineri de la Turceni şi Rovinari a strigat „Adunarea!” lunea trecută la Târgu Jiu şi a pornit-o, în marş de protest, spre Capitală. Ortacii au ajuns abia ieri, după o săptămână încheiată de chin!

Nu mai puţin de 320 de kilometri au bătut la pas minerii care au protestat luni (18 aprilie) în faţa Guvernului României. „Marşul disperării” s-a transformat într-un calvar greu de închipuit. Şi dacă odinioară te apuca tremuratul numai la gândul „hoardelor” de mineri care invadau Capitala, acum, „cotropitorii” au stârnit doar mila trecătorilor.

Sleiţi de puteri, bătuţi de vânt, soare şi ploi, însetaţi şi cu încălţările rupte pe drumul anevoios, minerii abia dacă mai puteau sta în picioare în ţarcul improvizat în Piaţa Victoriei. Nu puţini au avut chiar nevoie de îngrijiri medicale, pentru a-şi obloji rănile căpătate în urma marşului de protest. „Mi s-au rupt sandalele după câteva zeci de kilometri. Am încercat să mai merg cu ele aşa, rupte, le-am mai dat jos, ideea e că am ajuns la Bucureşti cu tălpile carne vie. A fost o doamnă asistentă drăguţă, care mi-a dat cu ceva acolo şi m-a bandajat, că îmi venea să urlu de durere”, ne-a arătat Cristinel Miculete, un ortac de 50 de ani care lucrează ca lăcătuş la mina Peştana Nord din judeţul Gorj.

În marşul lor, oamenii au înnoptat pe câmp, la marginea localităţilor, şi au făcut „plantoane” cu schimbul, pentru a nu fi călcaţi de hoţi sau atacaţi de animalele sălbatice. Şi-au cărat cu ei pacheţelele de acasă, dar le-au sărit în ajutor şi localnicii din drumul lor spre Bucureşti. „Ne-au dat mâncare. Ieşeau la poartă cu legăturile de ceapă, cu ce avea omul în gospodărie. Am avut noroc la un popas, că ne-au lăsat să facem un duş acolo. Că după câteva zile de drum, eram vai de noi, ca cerşetorii”, spune Nicolae Chisa (43 de ani).

Click! spune

Minerii sunt nemulţumiţi de disponibilizările care afectează tot mai mult industria, dar şi de faptul că energia regenerabilă ia locul celei pe cărbune. Ortacii muncesc la foc continuu doar iarna, când vremea este nefavorabilă şi nu ţine cu eolienele. În restul anului, nimeni nu mai are nevoie de ei.