Ce puteau citi bucureștenii acum un veac, în plină cenzură germană?

Acum un secol, în Bucureștiul ocupat de germani, românii rămași în oraș puteau citi ziarul „Bukarester Tageblatt”.

Ziarele românești tradiționale își încetaseră apariția, o dată cu căderea Bucureștilor în mâna germanilor, după ce încercaseră reptat să convingă populația civilă să nu plece în exil.

Cotidianul ocupantului apărea dimineața și era conceput și tipărit  în Strada Sărindar nr. 9 – 11, adică exact în sediul unde funcționase ziarul „Adeverul” până la finele lui noiembrie 1916. Adică central, întrucât sediul „Adeverul” se afla lângă Cercul Militar, în zona Universității, foarte aproape de Parcul Cișmigiu, pe strada care azi poartă numele fostului director al publicației, Constantin Mille. Ziarul costa costa 10 bani, adică dublul sumei cu care se vândeau ziarele până la război. Materialul ales pentru a edifica ce și cum se scria în vreme de război exact acum un secol, adică la 6 ianuarie 1917, este intitulat „În jurul zilei de 6 Ianuarie 1917” și e nesemnat.

Am păstrat grafia epocii. Cei care îl vor citi vor descoperi repede un mod destul de pueril de a vedea lumea din jur, o lume care se afla de circa doi ani și jumătate în plin război mondial. Cenzura le transmitea tuturor bucureștenilor rețeta supraviețuirii, iar cei care au știut să citească printre rânduri au înțeles repede esența: nimeni nu știa cât va dura perioada de ocupația a nemților, așa că orice rezistență putea fi considerată mai degrabă inutilă. De altfel, cei care posedau arme și refuzaseră să le predeau erau amenințați cu închisoare de până la cinci ani. În fond, nemții aveau să câștige războiul, nu, gândeau mai toți acum un veac?! Nu, istoria avea să scrie altfel!!!

Aflați cum funcționa cenzura acum un veac în presa centrală

„Azi o lună Bucureștii au ajuns în posesia Puterilor Centrale. Spre amiază, excelența sa, d. general-feldmareșal de Mackensen, în trăsură cu domni din statul său major, intră ca cel dintâi al armatei dunărene în orașul surprins. În aceeași zi avantgardele armatei lui  Falkenhayn păși în cetatea părăsită numai cu câteva ore mai înainte de armata romînă.

Luptătorii de pe front parcurseră fără zăbavă străzile înțesate de o mulțime care eșise ca la sărbătoare, și unii poate vor fi dus cu dînșii în șesurile Munteniei impresiile fugitive ca o imagine din patrie a păcii.

Ofițerii și soldații însă cari au fost detașați aci s’au și pus pe lucru. Administrarea unui oraș mare care altă dată era în sarcina a mii de funcționari, apăsa acum prea puțini umeri. Unde mai pui că trebuia regulată după noui norme.

Putem constata cu satisfacție că atît noua reprezentanță municipală cît și celalalte servicii oficiale au ținut seama de nouile împrejurări cu multă pricepere, înlesninc o colaborare spornică.

Greul început a fost învins și binefacerile disciplinei, ordinei și ale dreptăței, care își creiază drumul, se resimt în toate straturile populațiunei. Prin munca de-o lună s’au pus germenii unei sănătoase organizații economice și sociale a condițiunilor de viață de aci, cu îngrădirile inerente timpului de războiu și de care de altfel nu sunt cruțate nici capitalele celorlalte țări.  

Soldații germani cari se găsesc aici în garnizoană, s’au aclimatizat de asemenea pe teritoriul străin. Prima impresie a fost fără îndoială uimitoare. Resturile unui timp de bogăție s’au desfășurat în fața soldaților obișnuiți cu viața cea mai simplă. Opere minunate ale artiștilor parizieni în confecțiuni, arta și luxul din lumea întreaga, răsar din uitare și în cartiere se pot observa unele scene frumoase, care arată cum atingerea cu obiecte, ce le amintesc patria, umple pe soldații oțeliți prin războiu, de o sfială aproape sfîntă. Un glotaș german ne-a trimes zilele acestea o descriere a impresiilor sale:

Într’o casă simplă ca exterior, de o construcție rară se găsesc încartierați soldați germani. Locuitorii casei au avut motive plauzibile de inimicul răutăcios căutându-și refugiul la aliații din grupul Înțelegerii. Ei au părăsit locuința lor într’o stare care trădează graba, cu care au plecat. Bunii ostași se poartă cu mobilele și cu multele mici lucruri dintr’o casă comodă, ca și când i-ar urmări ochiul stăpânei casei.

De o deosebită îngrijire se bucură drăguța odaie a copiilor, plină toată de păpuși și jucării, stricate pe ici colo de joc. Se pare că bona nu a măturat casa de mult pe aici și nici Bebe nu și-a putut lua favoriții cu el. Dar aici o mână aspră de soldat nu se atinge de acest sanctuar; au rămas ca în rugăciune în fața jucăriilor – bărboșii războinici. Gîndurile lor zboară spre vatră, unde un băețel de aceeași vârstă, sau o fetiță drăgălașă, care poate nici nu a văzut pe tat’său, e desigur bine îngrijit. O lacrimă îi umezește ochiul și soldatul german încartierat, se îndepărtează încet cu cizmele lui cu ținte, din această cămăruță, și o încuie, ca să nu poată nimeni profana acest templu, al cărui paznic și-a luat el însuși sarcina să fie...”